CRONICĂ DE FILM „12 ani de sclavie“, al treilea lungmetraj regizat de britanicul Steve McQueen, este relatarea naturalistă şi lipsită de sentimentalism a aventurilor de la mijlocul secolului al XIX-lea american ale unui muzician de culoare ajuns, din om liber, sclav.
Un articol de Ionuţ Mareş|28 decembrie 2013
CRONICA DE FILM „12 ani de sclavie“, al treilea lungmetraj regizat de britanicul Steve McQueen, este relatarea naturalistă şi lipsită de sentimentalism a aventurilor de la mijlocul secolului al XIX-lea american ale unui muzician de culoare ajuns, din om liber, sclav.
Cu „12 ani de sclavie” („12 Years a Slave”), al treilea său lungmetraj, regizorul Steve McQueen se instalează confortabil în mainstream-ul cinematografiei americane, căruia îi infuzează însă o doză salutară de prospeţime.
Ar putea părea straniu că un cineast european, fie el britanic şi de culoare, abordează un subiect atât de specific istoriei SUA ca sclavia (scenariul, bazat pe autobiografia personajului real Solomon Northup, este semnat exclusiv de John Ridley, „12 ani de sclavie” fiind primul film la a cărui scriere nu a contribuit şi McQueen).
Numai că noul lungmetraj este doar în subsidiar despre sclavie. Filmul continuă, de fapt, căutările cineastului, preocupat de fizicalitate, de felul în care corpul devine un câmp de confruntare politică sau cu propriile slăbiciuni, de portretistică, de întrebări în loc de răspunsuri.
Bazat de asemenea pe o poveste reală, „Hunger” (2008) trata subiectul luptei pentru independeţă a naţionaliştilor irlandezi avându-l ca lider pe Bobby Sands. Ajuns în închisoare, el s-a folosit de greva foamei pentru a-şi susţine revendicările.
În „Shame” (2011), lupta nu mai era una politică, ci intimă: dependenţa unui bărbat de sex, inspirată de asemenea din câteva cazuri adevărate bine documentate.
Cele trei filme mai au doi numitori comuni. Unul este prezenţa actorului Michael Fassbender. În „Hunger”, filmul care l-a făcut cu adevărat cunoscut, şi în „Shame” deţinea rolul central, în timp ce în „12 ani de sclavie” are o memorabilă partitură secundară de contre-emploi.
O altă constantă este cooperarea cu unul din cei mai talentaţi directori de imagine, Sean Bobbitt, care testează în toate cele trei filme diverse accente ale esteticii naturaliste.
Chiwetel Ejiofor şi Brad Pitt, într-o scenă din filmul „12 ani de sclavie“
Povestea muzicianului de culoare ajuns, la mijlocul secolului al 19-lea, dintr-un om liber din statul New York într-un sclav trecut de la un proprietar la altul în Sud este tratată de Steve McQueen cât mai puţin eroic şi cât mai puţin sentimental (pentru perimetrul mainstream în care este circumscrisă).
Riscul unei glorificări a căutării libertăţii era mare, mai ales că protagonistul, Solomon Northup, interpretat nuanţat de bine alesul Chiwetel Ejiofor, este cel prin ai cărui ochi este redată aproape întreaga aventură.
În „12 ani de sclavie”, la fel ca în „Hunger” şi „Shame”, Steve McQueen nu edulcorează realitatea pe care o reconstituie, ci insistă, fără a cădea în mizerabilism, asupra chinurilor şi umilinţelor lui Solomon Northup. Asupra slăbiciunilor morale (biciuirea unei colege de suferinţă) şi răbufnirilor de demnitate (bătaia pe care i-o administrează unui stăpân).
Pentru un plus de autenticitate şi pentru a nu permite spectatorului să se instaleze într-o zonă confortabilă, camera redă minute în şir supliciile la care este supus protagonistul, cum este şi momentul în care acesta, după ce a fost târât prin noroi, atârnă de o un copac cu o funie de gât, sprijinindu-se doar pe vârfurile picioarelor.
Atât sclavii, dar mai ales stăpânii sunt prezentaţi critic. Majoritatea sclavilor sunt temători, nu au conştiinţa libertăţii şi nu par să-şi dorească să iasă din situaţia în care se află, unii fiind dispuşi chiar la compromisuri doar pentru a-şi salva viaţa sau pentru o existenţă mai bună.
Numai că Steve McQueen nu judecă, fiind mai curând interesat de nuanţele unei realităţi istorice complexe (chiar dacă nu lipseşte meteahna privirii atotştiutoare din prezent aruncată asupra trecutului, vizibilă în mai multe replici şi în special în personajul lui Brad Pitt, starul fiind şi unul dintre producători).
Există însă o vizibilă tentă caricatural-satirică în felul în care sunt înfăţişaţi majoritatea albilor din Sud: de la negustorii de oameni, din care se remarcă cinicul întruchipat de Paul Giamatti, la proprietarii de sclavi interpretaţi, printre alţii, de Benedict Cumberbatch, Paul Dano, Sarah Paulson şi, mai ales, Michael Fassbender.
Latifundiarul cu barbă roşcată şi alură de pastor jucat de Fassbender pare a găsi în postura de pretinsă superioritate asupra servitorilor o plăcere care dezvăluie pe alocuri un sadism cu scânteieri fals mistice şi erotice, o bolnăviciune care, extrapolată, ar încerca să explice parţial flagelul sclaviei.
„12 ani de sclavie” nu este un film despre adaptarea omului-sclav la libertate, ci despre cum face faţă un om-liber posturii de sclav, decăderii la stadiul în care se activează instinctele supravieţuirii, iar noţiunile din sfera moralităţii îşi pierd contururile clare. Ideea este regăsibilă şi în cazul victimelor totalitarismelor de mai târziu şi transcende tematica la primă mână a filmului, trimiţând într-o zonă a marilor concepte exprimate remarcabil cinematografic.
Filmul lui Steve McQueen va intra de la 3 ianuarie în cinematografele româneşti, fiind distribuit de MediaPro Distribution.
INFO
12 ani de sclavie (12 Years a Slave, SUA, 2013)
Regia: Steve McQueen
Cu: Chiwetel Ejiofor, Brad Pitt, Michael Fassbender
Rating: ●●●●○
Ionuţ Mareş, autorul cronicii,
este şi colaborator al blogului
de film şi cultură cinematografică
Foto din „12 ani de sclavie“ – capturi film
