12 lucruri fundamentale despre civilizația spectacolului - Ziarul Metropolis

Editura Humanitas a lansat de curând colecţia „12 cărţi despre lumea în care trăim”. Printre ele, şi „Civilizaţia spectacolului” de Mario Vargas Llosa. Am selectat din acest volum 12 fragmente care vă vor lăsa pe gânduri.

Un articol de Andrei Crăciun|13 februarie 2018

Una dintre trăsăturile postculturii este lipsa de încredere în progres, trecerea în umbră a ideii că istoria urmează o curbă ascendentă.
Postmodernitatea a distrus mitul care spunea că umanioarele umanizează. Nu e deloc sigur ceea ce au crezut atâția învățători și filozofi optimiști, anume că o educație liberală, la îndemâna tuturor, ar garanta în democrațiile moderne un viitor al progresului, păcii, libertății și egalității de șanse.
În prezent, consumul de droguri generalizat nu mai seamănă deloc cu ce se-ntâmpla în trecut, nu mai are drept scop explorarea unor viziuni ori senzații noi, în interes artistic sau științific. Nu mai e nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilite din partea unor nonconformiști hotărâți să adopte un cu totul alt mod de viață. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide, care să-i facă să uite de griji și de responsabilități, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin intermediul meditației și al introspecției, activități eminamente intelectuale, pe care cultura nestatornică și de consum le găsește plictisitoare.
În civilizația spectacolului, politica suferă o banalizare poate la fel de pronunțată ca și literatura, cinematografia și artele plastice, ceea ce înseamnă că, în cazul ei, publicitatea și sloganurile sale, locurile comune, frivolitățile, modele și ticurile ocupă aproape în întregime locul deținut înainte de argumente, programe, idei și doctrine.
Nimeni nu poate ști totul despre tot – asta nu a fost posibil înainte și nu e nici acum -, deși cultura îi ajuta omului cult măcar cât să stabilească niște ierarhii și niște preferințe în câmpul cunoașterii și al valorilor estetice. În era specializării și a prăbușirii culturii, ierarhiile au dispărut într-o amestecătură amorfă în care, conform încâlcelii ce uniformizează nenumăratele forme de viață botezate culturi, toată știința și tehnica se justifică și (…) nu mai poți nicicum să discerni, cât de cât obiectiv, ce și ce nu e frumos în artă.
A face dragoste în zilele noastre, în lumea occidentală, e mult mai aproape de pornografie decât de erotism și, în mod paradoxal, acesta e rezultatul unei deraieri josnice și perverse de la libertate.
Cultura nu depinde de politică, sau nu ar trebui să depindă, deși așa ceva e inevitabil în dictaturi, mai ales în cele ideologice și religioase, când regimul se crede autorizat să stabilească norme și canoane în cadrul cărora să se desfășoare viața culturală, sub supravegherea statului, atent ca nu cumva ea, cultura, să se îndepărteze de dogmele ce-i susțin pe guvernanți.
Dezvoltarea tehnologiei audiovizuale și a mediilor de comunicare, folositoare la combaterea cenzurii și a controlului în societățile totalitariste, ar fi trebuit să aducă și perfecționarea democrației și să însuflețească participarea la viața publică. Dar mai degrabă a avut efectul opus, căci funcția critică a jurnalismului s-a văzut de multe ori distorsionată de frivolitatea și foamea de divertisment ale culturii dominante.
Nu e rău ca principalii beneficiari ai libertății să critice societățile deschise, găsești în ele destule lucruri criticabile, dar e rău dacă o fac luând partea celor care vor să le distrugă și să le înlocuiască cu regimuri totalitare.
Nu se poate demonstra rațional că Dumnezeu există sau nu există. Orice raționament în favoarea unei teze își găsește echivalentul contrar, astfel încât, în acestă privință, orice analiză sau discuție care își dorește să rămână în cadrul ideilor și argumentelor trebuie să înceapă prin excluderea premiselor.
Până acum, televiziunea e cel mai bun exemplu că ecranul banalizează conținutul – mai ales ideile – și tinde să transforme tot ce trece prin el într-un spectacol, în sensul cel mai nerafinat și mai efemer al termenului.
Dacă e vorba numai de a-l distra pe om, de a-l face să petreacă momente plăcute, abandonat irealității, desprins de mizeria cotidiană, de infernul domestic sau de problemele financiare, cufundat într-o plăcută indolență spirituală, atunci ficțiunile literare nu pot concura cu cele oferite de marele și micul ecran. Iluziile făurite prin cuvinte cer o participare activă din partea cititorului, un efort de imaginație iar uneori, când e vorba de literatura modernă, complicate eforturi de memorie, asociere și creație, adică tot ceea ce televiziunea și cinematografia nu cer de la oameni.