„Furtuna” sau „Fortuna”. Ilustraţia muzicală (fragmentul din Carmina Burana de Carl Orff) mi-a dat o posibilă cheie de lectură a piesei lui Shakespeare, ultima cu care dramaturgul se retrage din Teatru, poate doar pentru a pătrunde mai adânc în inima lui.
Un articol de Andreea Nanu|18 decembrie 2017
„Luați-i cărțile, acolo e puterea lui.” (Caliban)
Tocmai fiindcă s-a bucurat de-a lungul timpului de numeroase lecturi regizorale, Furtuna nu va fi niciodată aceeași. De la comedie romantică la testament literar-teatral, această piesă rămâne, prin tematică și prin trimiteri, un „scenariu” actual, modern, ramificat în sensuri și posibilități de expresie artistică. Regizorul Alexander Morfov a făcut din Furtuna montată la Teatrul Național o pagină de poveste, un basm în care exaltă feericul și fantasticul. Logica piesei este una destul de simplă, asemănându-se în linii mare cu A douăsprezecea noapte. Uzurparea și exilul. Naufragiul anunțat. Călătoria spre o insulă îndepărtată în care protagoniștii sunt nevoiți, pentru a supraviețui, să se reinventeze. Regăsirea celor pierduți dar și regăsirea de sine, dorința de răzbunare dar și înțelegerea neputințelor omenești, compasiunea, acceptarea limitelor. Speranța, iertarea și, mai ales, iubirea care găsește întotdeauna o cale, chiar și în hățișul complicat al quiproquo-urilor sau, ca în Furtuna, străpungând ceața vrăjilor zămislite de spirite și duhuri. Marea, suverană, metaforă atotcuprinzătoare. Și cărțile! Dacă în A douăsprezecea noapte mascarada este un spectacol al diurnului, farsele și quiproquo-urile fiind noduri în realitatea prozaică, Furtuna este o feerie a nocturnului. Insula în care Prospero, ducele exilat al Milanului, își găsește salvarea împreună cu fiica sa Miranda, este o lume fantastică guvernată de spirite rele (Caliban, vrăjitoarea Sycorax) și bune (Ariel), de nimfe, de sunete și vrăji care amestecă realitatea și visul. Fiindcă totul se petrece sub imperiul magiei, măștile sunt chiar personajele stăpânite de o forță mai presus de cea omenească. Forța care vine din cărțile lui Prospero.
Povestea Furtunii poate fi citită pe mai multe niveluri. Există planul simplu al acțiunii: Prospero, ducele Milanului, este detronat de un complot urzit chiar de fratele său, Antonio (Ioan Andrei Ionescu) și de Alonso (Andrei Finţi), regele din Napoli. Soarta face astfel încât corabia uzurpatorilor naufragiază chiar în insula în care Prospero și-a găsit refugiul. Între timp, acesta a descoperit și puterea magiei. Toate ingredientele necesare sunt întrunite pentru a pune în aplicare răzbunarea. Universul mărginit al insulei, anonimatul ei, scot la iveală tainele inimilor. Antonio își plânge fiul, pe Ferdinand, crezându-l mort în furtună, în timp ce foștii aliați îi plănuiesc asasinarea. Spiritele, văzute și nevăzute, intervin, ascultând de voința lui Prospero. Ferdinand (Alex Călin) și Miranda (Alexandra Sălceanu) se îndrăgostesc, adevărul și iubirea triumfă. Ariel este eliberat iar insula – metaforă a unui posibil paradis – va fi părăsită. Nu înainte ca Prospero, regele-magician, să-și fi aruncat Cartea în mare. Iau cuvintele și le-nec în mare, cum spune Nichita Stănescu…
Există însă și o interesantă suprapunere de planuri secunde pe care regizorul le explorează, valorificând din plin libertățile de interpretare, punctele de suspensie pe care le oferă Shakespeare.
Furtuna începe într-o formulă modernă, a teatrului în teatru, sugerând o repetiție generală care alunecă progresiv în spectacolul propriu-zis, la granița fluidă dintre vis și realitate. Scenografia (Nikola Toromanov) este complexă fără a fi încărcată. Ingeniozitatea decorului – o corabie cu multe trape, sfori, ferestre, catarge, balustrade, leagăne suspendate – asaltează imaginația, punând-o ingenios la lucru. Furtuna de la TNB reușește foarte bine să fie un spectacol de atmosferă. Abundentă în detalii scenografice, luxuriantă vizual, această „Furtună” sugerează la fel de mult pe cât arată, încurajând jocurile scenice, puse în valoare de o coregrafie (Florin Fieroiu) dinamică, cu puls, dar în același timp aerată, ca o sumă de elevații, de contrapuncte într-o partitură bine echilibrată. Scenografia, coregrafia, ilustrația muzicală și light desin-ul creează amprenta inconfundabilă a Furtunii shekespeariene, sau mai degrabă, a unei lumii stranii aflate în puterea mării dezlănțuite dar și a liniștii aparente care-i urmează acesteia, prevestind răsturnări de situații, revelații. Furtuna iscată de Ariel funcționează ca un pretext, devenind poarta de acces către insula lui Prospero și lumea duhurilor pe care cărturarul-magician o orchestrează cu grație; o grație întunecată la răstimpuri de dorința de răzbunare, dar temperată de candoarea sufletului care, în singurătate și exil, se regăsește pe sine laolaltă cu dorința de a-i regăsi pe semeni – fie aceștia chiar și trădători. O dovedește deznodământul sub semnul iertării, al iubirii care pune totul pe un nou făgaș. Sunt, de fapt, două furtuni: cea naturală, care-l aruncă pe Prospero în insula pustie, și cea supranaturală, zămislită de Ariel la porunca stăpânului său. Între aceste două izbucniri ale stihiilor traversăm un interval de acalmie, un orizont de așteptare (o scenă goală) pe care se încleștează oamenii și spiritele, realitatea și magia. O lume duală, divizată de porniri contradictorii. Nimic nu este ceea ce pare a fi. Muzica sporește impresia de irealitate: scoicile șoptesc, obiectele își au propria melodie, firea întreagă devine o simfonie. Aproape paradoxal, descoperim un univers răsturnat în care oamenii sunt nehotărâți, numai spiritele știu ce vor: să fie eliberate.
Insula ar putea foarte bine să fie o scenă pe care trei protagoniști își susțin monologul, ca și cum și-ar pleda cauza în fața noastră, a spectatorilor. Cel dintâi, Prospero, interpretat magistral de Ion Caramitru, este vocea Cărții, a magiei cuvintelor, a puterii pe care omul o dobândește prin limbaj. Darul cărților care-l urmează în exil echivalează cu un „la început a fost Cuvântul”; grație cuvintelor (chiar dacă în Furtuna este vorba de cuvântul ocult, paralelismul funcționează în plan poetic), Prospero supune insula și făpturile sale, redevenind rege – un rege al creației, ca la început de lume, într-o insulă care ar putea foarte bine să fie aceea a paradisului. Întocmai ca un alt Adam, el dă nume făpturilor, stăpânindu-le. Fiica lui, Miranda, inocentă ca o primă Evă, are o relație ambivalentă cu răul, lăsându-se ademenită de Caliban și respingându-l în același timp. Odată „aruncat” în insulă și înnobilat de noua, neașteptata putere – a cuvintelor și a magiei ca rod al limbajului – Prospero este și el o apariție modernă, un savant în straie contemporane, un Einstein al microuniversului din insulă. Dacă în trecut a fost stăpân al celor pământești, acum e un stăpân al spiritului (și al spiritelor). Ca un Socrate bonom, Prospero practică o maieutică interesantă, folosindu-se de resortul visului. Așa cum Dumnezeu îl cufundă pe Adam în somn, scoțând-o pe Eva din coasta primului om, la fel, servindu-se de magia lui Ariel, Prospero îi cufundă pe toți într-un somn adânc, prilejuindu-le fiecăruia descoperirea adevărului la vreme potrivită: lui Ferdinand și Mirandei, iubirea; lui Antonio, trădarea foștilor aliați. Prospero este un desăvârșit păpușar care, trăgând de sfori invizibile, scoate la iveală adevărul și minciuna. Ion Caramitru interpretează un Prospero atât de uman, pe care exercițiul expunerilor succesive nu-l face arogant ci, mai degrabă, îi evidențiază fragilitatea, îndoiala, ezitările, un înțelept preocupat să rezolve cea mai dificilă ecuație: a sufletului omenesc. Dilema se adâncește cu atât mai mult cu cât căutările îl duc în proximitatea propriei persoane, a destinului personal căruia, de asemenea, trebuie să-i găsească o rezolvare. Pe măsură ce lucrurile se așază pe făgașul normal, Prospero este adus în fața celei mai grele decizii: să renunțe la magie, să-și rupă bagheta, să arunce Cartea în mare. Alter-ego al lui Shakespeare care, prin această ultimă piesă, părăsește teatrul, Prospero își folosește monologul pentru a-și pleda cauza dar și pe aceea a teatrului și a actorilor, făpturi evanescente de umbră și vis:
„Actorii, cum ţi-am spus, au fost doar duhuri
Şi toate s-au topit acum în aer:
Aidoma acestei năluciri,
Palatele şi turnurile-nalte,
Şi templele, şi însuşi globu-acesta
Cu tot ce-i viu pe el — se vor topi
Făr-a lăsa vreo urmă, ca şi-această
Părelnică serbare: viaţa noastră
E din plămada viselor făcută,
Şi somnul o-mpresoară (…)” (Furtuna, Actul IV)
Insula e a mea, moștenire de la mama, vrăjitoarea Sycorax, spune Caliban, nelăsându-se mai prejos; făptură ireversibil coruptă, deformat, monstruos, Caliban încearcă prin tot felul de trucuri, chiar mârșave, să-și recâștige insula. Darul cuvintelor, primit de la inocenta și binevoitoarea Miranda („pentru a da glas durerilor tale”), devin în gura lui semințele omniprezente ale blestemului. Caliban este atât de puternic aservit răului încât ușurarea adusă de „domnia” lui Prospero devine neglijabilă. Insensibil la „lumina mare” (soarele) și la „lumina mică” (luna) – tot un dar al limbajului – Caliban rămâne o făptură captivă. Mihai Călin interpretează un Caliban „colorat” în grai și apucături. Liber în urmărirea partiturii dar și în improvizație, în dialogul cu sala, Caliban e savuros și ne emoționează, reușind să devină, fără trucuri, un personaj memorabil.
Însă Furtuna îi aparține la fel de mult lui Ariel. Nu doar prin faptul că spiritul, eliberat din trunchiul de copac în care Sycorax îl întemnițase ani îndelungați, îndeplinește poruncile noului său stăpân, ci mai ales prin faptul că el este exponentul lumii imateriale și a legilor care o guvernează. Ariel este chiar autorul furtunii „comandate” de Prospero și cel care continuă să orchestreze planul restaurator al magistrului. Numele lui înseamnă „muntele lui Dumnezeu” dar se crede că ar putea fi și rezultatul unui joc de cuvinte pe tema aerului, tocmai pentru a-i desemna specificitatea. Ariel e imaterial ca formă dar și ca esență: libertatea. Istvan Teglas (pe care-l cunoșteam deja dintr-o serie de roluri de „graniță”: nebunul Tom din Regele Lear, Charlotta din Livada de vișini) ilustrează foarte bine versatilitatea personajului, în care supunerea și nestatornicia, loialitatea și revolta își găsesc deopotrivă locul. Înfățișarea androgină, identitatea ambiguă – el poate lua forme diferite, mlădiindu-se poruncilor primite – îl transformă într-un Ianus Bifrons. Dacă Prospero este un magister ludi, atunci Ariel este un fericit discipol al jocului dintre aparență și esență. Prin inconfundabila prezență scenică, Istvan Teglas redă impresia de zbor și imaterialitate a întraripatului Ariel. E vesel și tragic, extrovertit și interiorizat, stăpân al nevăzutelor și totuși, sclav al unui om. Selfie-ul final, semn al despărțirii de cel care i-a fost stăpân, alunecă cumva în zona derizoriului, însă scena se salvează prin ideea care o susține: dobândirea libertății.
Formula teatrului în teatru are o suplețe care permite protagoniștilor să pășească la răstimpuri în afara rolului, jucând partitura dar și ideea acesteia, într-un spectacol complet, ilustrare a sintagmei shakespeariene „lumea e o scenă”. Furtuna pe care am descoperit-o la Teatrul Național rămâne o parabolă a zilelor noastre care, la câțiva ani de la premiera din 2014, își păstrează forța de sugestie într-o expresivitate poetică matură. Un spectacol de cursă lungă.
Tocmai fiindcă s-a bucurat de-a lungul timpului de numeroase lecturi regizorale, Furtuna nu va fi niciodată aceeași. De la comedie romantică la testament literar-teatral, această piesă rămâne, prin tematică și prin trimiteri, un „scenariu” actual, modern, ramificat în sensuri și posibilități de expresie artistică.
Foto: TNB
