„Pentru mine, teatrul e un mod de viaţă. Mă ţine în viaţă. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică. Din bucuria şi norocul de a fi cunoscut o întreagă pleiadă de oameni de teatru adevăraţi. La vremea aceea.” – Alexandru Darie. Regizorul şi directorul Teatrului Bulandra din Bucureşti a murit astăzi, la vârsta de 60 de ani. Alexandru Darie suferea de ciroză şi era pe listele de transplant hepatic. La începutul lunii septembrie, el a fost internat la Institutul Clinic Fundeni, cu o complicaţie la plămâni.
Un articol de Petre Ivan|18 septembrie 2019
Alexandru Darie a absolvit în 1983 Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti. În 1984 a debutat ca asistent de regie la Teatrul de Stat din Oradea. Consacrarea internaţională s-a produs odată cu spectacolul „Visul unei nopţi de vară“ (1991), pe care ziarul „The Guardian“ l-a considerat a fi cea mai bună montare de la producţia cu acelaşi nume semnată de Peter Brook.
În anul următor, Alexandru Darie a fost invitat de Oxford Stage Company să regizeze „Mult zgomot pentru nimic“, de William Shakespeare, BBC apreciind montarea drept un „eveniment al stagiunii’“. A mai regizat în Statele Unite, la Performing Arts Centre, New-York „Mizantropul“, de Moliere şi „Cabala bigoţilor“, de Mihail Bulgakov.
Din 2002, Alexandru Darie a condus Teatrul Bulandra. În 2006 Alexandru Darie a fost ales preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa, avînd două mandate consecutive la conducerea acestui for.
*
Alexandru Darie: Cred în teatrul făcut cu sânge
(fragmente dintr-un interviu acordat Monicăi Andronescu pentru Ziarul Metropolis).
Întâi, mi-e frică să n-ajungem la război. Asta e frica cea mai mare… Apoi, al doilea lucru, legat de teatru, mi-e frică să nu dispară teatrul serios, cum zicea Dodin, teatrul făcut cu sânge, cu sudoare. Iar în al treilea rând, când ajungi la o vârstă, începe puțin să-ți fie frică de faptul că nu mai apuci să faci ce ți-ai propus. Știi că eu n-am făcut niciodată spectacole doar ca să le fac… Știi că n-am făcut niciodată teatru ca să câștig bani. N-am nimic cu colegii mei, care fac șase-opt spectacole pe an, trei săptămâni și premiera… dar eu nu pot așa. Mi se pare că totul e un haos.
N-ai făcut niciodată teatru pentru bani, spui. Dar pentru ce l-ai făcut?
Pentru mine e un mod de viață. Mă ține în viață. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică. Din bucuria și norocul de a fi cunoscut o întreagă pleiadă de oameni de teatru adevărați. La vremea aceea.
Spui că faci teatru pentru că te umple, pentru că îți place. E un motiv ușor egoist…
Nu e neapărat egoist. Așa cum am spus mereu, teatrul este unica artă inventată de om, care arată ceea ce nu se vede. Ce poate fi mai formidabil pentru public? Nu poți să fii egoist într-o meserie în care scopul este să revelezi publicului lucruri pe care nu le știe. Vorbește despre interiorul omului. Adică, vin la teatru și, teoretic, trebuie să plec altfel decât cum am intrat.
Nu montezi prea des. Ba chiar s-a întâmplat rar în ultimii ani…
N-am montat niciodată decât atunci când am simțit nevoia să spun ceva.
Te secătuiește?
Evident. Te secătuiește, pentru că dai, dai foarte mult, din suflet. E și foarte multă muncă. Dar, pe de altă, parte mă și încarcă. Mă încarcă tot ce descopăr, mă încarcă nopțile în care nu dorm. Da, deși nu dorm, mă încarcă. Pentru mine, e ca și cum te duci într-un loc în care poți medita asupra existenței și încerci apoi să comunici ce descoperi acolo.
Te simți demiurg pe scenă?
Câteodată da. Când vezi că nu era nimic și din gândul tău se naște o lume… Sentimentul e foarte bun. Și mai ales cu venirea maturității, bătrâneții, capeți o și mai mare liniște. De-aia m-am și dus gratis să predau la UNATC. Că am zis: nu se poate să te duci la un moment dat de pe lumea asta și să nu lași nimic în urmă… Să nu încerci să le comunici ceva din adevărurile tale…
Te frământă asta, că nu lași nimic în urmă? Că teatrul e o artă efemeră? Că ridici o catedrală și ea se dărâmă?
Da, dar n-avem ce face… Câteodată mă sperie și mă angoasează. Odată, am zis să mă dau mare cu ce forță am eu și am asistat la demontarea decorului după ultimul spectacol ever. Și am zis că n-o s-o mai fac niciodată. Am stat acolo în sală. Și plângeam… în timp ce mașiniștii demontau. Într-un fel a fost benefic să realizez asta, în alt fel a fost de nesuportat, dar am realizat că da, teatrul e o artă efemeră. Și filmatul nu salvează cu nimic. Teatrul e ca oracolul din Delphi. Ceea ce se întâmplă pe scenă uneori se referă la un singur individ. Întreabă oracolul ceva, și răspunsul îi aparține în exclusivitate. În documentarea pe care am făcut-o despre „Coriolanus”, am ascultat un disc cu muzică rămasă pe piatră. E altă lume complet. E violentă, ciudată, sălbatică, karmică. Așa era și teatrul. Și s-a pierdut…
Tu în ce relație ești cu Dumnezeu?
Sunt un om care crede-n Dumnezeu. Cred că există un Dumnezeu unic, indiferent de cum îl numește omul. Toate religiile se întâlnesc în același punct. Iar teatrul e și el o ușă care se deschide spre… E o poartă prin care poți ajunge la Dumnezeu. E în natura lui să ducă la Dumnezeu. Pentru că cine are știința sufletul uman, cine știe mai bine decât Dumnezeu ce e în noi? Și noi încercăm, la rândul nostru, să descoperim ce e în noi și, ca să ajungem să descoperim ce e în noi, încercăm să ne apropiem de cine știe, adică de Dumnezeu. Teatrul e o formă în care se pune această întrebare.
Simți că te-ai născut într-o epocă nepotrivită?
Da! Mi-ar fi plăcut să mă nasc undeva în secolul 17. Sunt fascinat de baroc, de lumea aceea, până în clasicii gen Beethoven. Eu îl ador pe Mozart. Sunt și un bon viveur, ceea ce în epoca aia era minunat, le lua două ore să se îmbrace, veneau curtezanele… era minunat. Chiar dacă era o lume dură.
Ce te deranjează cel mai tare la lumea de-acum?
Multe. La noi mă deranjează cel mai rău o stranie neimplicare a implicării. Nu pot să nu văd că în 30 de ani nu s-a construit un teatru… N-avem drumuri, n-avem educație… Cultura a fost în ultimii 30 de ani subfinanțată. La noi e mult zgomot pentru nimic… Iar al doilea lucru care mă deranjează este această disperare de a avea tone de bani. Ce faci cu ei? Unii fac averi de sute de milioane de euro. Și stai și te întrebi ce fac cu ei? Își fac viloaie imense… Strângi, strângi, strângi și pe urmă se întâmplă ceva și peste două luni ai murit. Și la ce folosește?! Iar la lumea mare mă deranjează un lucru care probabil că e în natura noastră: uităm repede. Vorbim de război etc., dar uităm că în urmă cu foarte puțin timp au murit 60 de milioane de oameni pe tehnologia de acum 60 de ani. Păi ce se va întâmpla cu asta de-acum? Apocalipsa! De-asta mi-e frică mie. O apocalipsă care va fi ori foarte rapidă, ori enorm de lentă. Scoți arma nucleară și în 5 minute s-a terminat. Dar e și aia lentă, unde vom ajunge în peșteri și o luăm de la capăt… E un pericol mare. Lumea uită suferința. Uită lecția.
Interviul integral, aici.
Foto: Alexandru Darie – facebook
