Alexandru Darie: Cred în teatrul făcut cu sânge
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-darie-cred-in-teatrul-facut-cu-sange/

Crede în teatrul serios. În teatrul făcut cu sânge, în teatrul care e ca oracolul din Delphi, în teatrul care-ţi revelează necunoscutul, în teatrul care nu se face pe repede înainte… Regizorul Alexandru Darie în arena lui Coriolan!

Un articol de Monica Andronescu|13 mai 2018

La sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, Alexandru Darie pune în scenă „Coriolanus” de W. Shakespeare. Când intri în sală la sfârșitul unei repetiții, sentimentul este copleșitor. O arenă uriașă, creată de scenograful Octavian Neculai, îți lasă un sentiment unic, puternic, cum rar se mai întâmplă în teatrul ultimilor ani. Este, de altfel, unul dintre punctele de plecare ale dialogului cu regizorul Alexandru Darie. Care crede în teatrul serios. În teatrul făcut cu sânge, în teatrul care e ca oracolul din Delphi, în teatrul care-ți revelează necunoscutul, în teatrul care nu se face pe repede înainte… „Coriolanus” se anunță un spectacol tulburător de actual, avându-l în rolul principal pe Șerban Pavlu, o uriașă desfășurare de forțe, întoarcerea lui Alexandru Darie la teatrul politic, așa cum mărturisește.

„Coriolanus” nu e tocmai cea mai cunoscută dintre piesele lui Shakespeare și nu s-ar zice că e prea des pusă în scenă. De ce ai ales-o tocmai pe ea, acum și aici?

Eram perfect conștient că nu e cea mai cunoscută. Dar mi-am dat seama că, fără mari intervenții, este de-o actualitate incredibilă nu numai prin temele despre care vorbește, ci și prin ceea ce este dedesubt, prin ceea ce e dincolo de replici. E vorba de o realitate foarte specială. Și s-a întâmplat ceva, un fenomen foarte special…  Din varii motive repetițiile au durat, după standardele unora dintre colegii noștri, prea mult. Ca și cum ar exista „prea mult”… Pe parcursul acestui an și ceva de când ne-am apucat de lucru, ceea ce în text ținea de o actualitate generală, a devenit, din păcate, o actualitate ad litteram. Adică s-au întâmplat evenimente și la noi, și în lume, care parcă sunt scrise de cineva. De fapt, Shakespeare le-a scris… Întâi, e vorba situația tensionată a străzii. Ceea ce naște una dintre întrebările fundamentale ale textului: dacă avem sau nu nevoie de democrație. Iar în al doilea rând, dacă ne uităm la situația mondială, în care tensiunile dintre facțiuni, dintre zone politice, au devenit din ce în ce mai acute, din nou, vedem că se întâmplă la fel ca-n piesă. Și, din păcate, ele culminează într-un război. Și rămâne această întrebare. Avem nevoie de conducători luminați? Coriolan chiar pledează pentru ideea – iarăși de actualitate – că în aceste posturi ar trebuie să fie oameni cultivați.

Așadar, motivul pentru care ai ales textul, este să zguduie societatea?

Da, „Coriolanus” marchează revenirea mea la teatrul politic. Din păcate, teatrul politic a devenit necesar. Noi n-am mai făcut teatru politic dinainte de ’89. Dar acum a redevenit necesar. Problema este că ce vorbim noi acum este baza, dar în același timp transcende o mizanscenă. Când l-am descoperit, a fost un act aproape divin, în sensul în care citești lucruri și deodată-ți spui: aici e ceva! Ca o revelație. Sigur, poate să fie contraargumentul că la orice piesă se întâmplă asta. Dar într-o perioadă în care începe să se dezvolte, din păcate, o cultură a teatrului „pe repede-nainte” și-a teatrului „care vorbește despre nimic” un asemenea text, în care acțiunea se întâmplă acum 2000 de ani și e o poveste scrisă acum 500 de ani, dar care are perfecțiunea și geniul să fie valabilă și astăzi, nu e puțin lucru… Iar societatea e acum în întâmpinarea textului. Nu trăim într-o lume ideală. Când ai oameni în stradă și-i regăsești aici, în text… Asta a dus la o alegere extrem de simplă, la ideea de a face textul azi, acum. Sigur că nu e doar un citat ce facem noi acolo, pe scenă. Dar nu, nu se întâmplă în Roma antică, ci în lumea de azi.

Cât actualizezi, deci, textul?

Cu totul? E montat într-o lume de azi… Totul e actualizat. Este acum, azi, armatele sunt moderne, costumele sunt moderne. Iar decorul e o arenă. Și de fapt, ajungem la una din laturile spectacolului. Pentru că, dincolo de actualitatea politică, există un sentiment și mai puternic, descurajator și profund, pe care-ncerc eu să-l preiau. Asta a fost senzația când am citit prima dată textul. Că, dincolo de tot, e vorba despre ceva care din păcate e foarte actual: FRICA. Pe care cred că toți o simțim. Până la urmă, e un spectacol despre frică. Frica de război. Frica de credite. Frica de faptul că rămâi fără job. Frica de tot.

Dar ție, Alexandru Darie, de ce ți-e frică?

Întâi, mi-e frică să n-ajungem la război. Asta e frica cea mai mare… Apoi, al doilea lucru, legat de teatru, mi-e frică să nu dispară teatrul serios, cum zicea Dodin, teatrul făcut cu sânge, cu sudoare. Iar în al treilea rând, când ajungi la o vârstă, începe puțin să-ți fie frică de faptul că nu mai apuci să faci ce ți-ai propus. Știi că eu n-am făcut niciodată spectacole doar ca să le fac… Știi că n-am făcut niciodată teatru ca să câștig bani. N-am nimic cu colegii mei, care fac șase-opt spectacole pe an, trei săptămâni și premiera… dar eu nu pot așa. Mi se pare că totul e un haos.

N-ai făcut niciodată teatru pentru bani, spui. Dar pentru ce l-ai făcut?

Pentru mine e un mod de viață. Mă ține în viață. Am făcut teatru din dragoste, nu din frică. Din bucuria și norocul de a fi cunoscut o întreagă pleiadă de oameni de teatru adevărați. La vremea aceea.

Și acum nu?

Slavă Domnului că mai sunt oameni tineri, puțini, care sunt adevărați…

Spui că faci teatru pentru că te umple, pentru că îți place. E un motiv ușor egoist…

Nu e neapărat egoist. Așa cum am spus mereu, teatrul este unica artă inventată de om, care arată ceea ce nu se vede. Ce poate fi mai formidabil pentru public? Nu poți să fii egoist într-o meserie în care scopul este să revelezi publicului lucruri pe care nu le știe. Vorbește despre interiorul omului. Adică, vin la teatru și, teoretic, trebuie să plec altfel decât cum am intrat.

Cum altfel trebuie să iasă omul de la „Coriolanus”?

Emoționat și îngrijorat.

Vorbeam mai devreme de teatru făcut pe repede înainte și în mic…

Și despre nimic… Iar noua generație este forțată să facă asta, forțată de un context. Însă e păcat. Cei mai mulți iau o piesuliță cu haz, o pun în scenă și spun o povestioară. Dar nu revelează absolut nimic.

Bun! Într-o astfel de lume teatrală, tu pui „Coriolanus”, un spectacol cu o desfășurare extraordinară de forțe, aproape 60 de oameni pe scenă… Nu e anacronic?

Da, e anacronic. Da, din păcate, pentru vremurile pe care le trăim e anacronic…

Și ți-ai asumat asta…

Da.

De ce anume?

Pentru că încearcă să-și îndeplinească misiunea. Dacă între timp epoca s-a schimbat nu înseamnă că teatrul își schimbă sensurile, că teatrul are altă valoare acum decât avea. Din păcate, societatea sau o parte din ea, nu autoritățile, ci chiar oameni care fac parte din lumea teatrului consideră că este anacronic asta și se întâmplă următorul fenomen. Fac o piesă, așa cum ziceam, iar a doua zi în toate berăriile din oraș, oameni din tânăra generație comentează negativ orice ar fi. Beau bere și comentează cât de prost e. Pe urmă le vine lor rândul… Și nimic nu mai are valoare. De fapt, ce valoare mai are ceva?

Ai vrut, deci, ca spectacolul să fie anti-trend?

Nu am vrut. Așa sunt eu… Nu e ca și cum nu dorm noaptea și mă scol dimineața și zic: ia să fiu eu anti-trend. Și mai e ceva, teatrul e o artă foarte veche. Nu poți să ceri sau să transformi o artă veche în ceva care trece ca un fulger și nu lasă nimic în urmă.

Dac-ar fi să formulezi o „artă poetică”, să-mi spui acum cum arată teatrul în care crezi?

Cred într-un teatru serios, care revelează lucruri pe care altfel nu le-ai afla niciodată, o artă plină de secrete. Fără mister nu există teatrul. Cred în teatrul făcut cu sânge.

Ce te deranjează, deci, concret, la tânăra generație despre care vorbești?

M-aș fi așteptat ca, indiferent de mijloace, să aibă niște priorități în cap. Asta mă deranjează, că n-au priorități. Și lipsa de imaginație. Da, știu că o să le displacă multor tineri ce-am zis acum. Dar cei mai mulți o fac doar ca să câștige bani… Am fost în cercul tinerilor regizori după ce s-a prăpădit Strehler. A fost o încercare de a crea cercul tinerilor regizori, am fost și eu acolo, cel mai bătrân dintre ei. Erau mulți, Warlikowski, Ostermeier. Și auzeam discuții între ei… Nu câștigau mii de euro pe o operă. Și am văzut colegi cu perechea de teniși vara scâlciați. Eu nu spun să moară de foame. Doamne ferește! Dar pentru bani poți să faci și altceva…

Nu montezi prea des. Ba chiar s-a întâmplat rar în ultimii ani…

N-am montat niciodată decât atunci când am simțit nevoia să spun ceva.

Te secătuiește?

Evident. Te secătuiește, pentru că dai, dai foarte mult, din suflet. E și foarte multă muncă. Dar, pe de altă, parte mă și încarcă. Mă încarcă tot ce descopăr, mă încarcă nopțile în care nu dorm. Da, deși nu dorm, mă încarcă. Pentru mine, e ca și cum te duci într-un loc în care poți medita asupra existenței și încerci apoi să comunici ce descoperi acolo.

Te simți demiurg pe scenă?

Câteodată da. Când vezi că nu era nimic și din gândul tău se naște o lume… Sentimentul e foarte bun. Și mai ales cu venirea maturității, bătrâneții, capeți o și mai mare liniște. De-aia m-am și dus gratis să predau la UNATC. Că am zis: nu se poate să te duci la un moment dat de pe lumea asta și să nu lași nimic în urmă… Să nu încerci să le comunici ceva din adevărurile tale…

Te frământă asta, că nu lași nimic în urmă? Că teatrul e o artă efemeră? Că ridici o catedrală și ea se dărâmă?

Da, dar n-avem ce face… Câteodată mă sperie și mă angoasează. Odată, am zis să mă dau mare cu ce forță am eu și am asistat la demontarea decorului după ultimul spectacol ever. Și am zis că n-o s-o mai fac niciodată. Am stat acolo în sală. Și plângeam… în timp ce mașiniștii demontau. Într-un fel a fost benefic să realizez asta, în alt fel a fost de nesuportat, dar am realizat că da, teatrul e o artă efemeră. Și filmatul nu salvează cu nimic. Teatrul e ca oracolul din Delphi. Ceea ce se întâmplă pe scenă uneori se referă la un singur individ. Întreabă oracolul ceva, și răspunsul îi aparține în exclusivitate. În documentarea pe care am făcut-o despre „Coriolanus”, am ascultat un disc cu muzică rămasă pe piatră. E altă lume complet. E violentă, ciudată, sălbatică, karmică. Așa era și teatrul. Și s-a pierdut…

Tu în ce relație ești cu Dumnezeu?

Sunt un om care crede-n Dumnezeu. Cred că există un Dumnezeu unic, indiferent de cum îl numește omul. Toate religiile se întâlnesc în același punct. Iar teatrul e și el o ușă care se deschide spre… E o poartă prin care poți ajunge la Dumnezeu. E în natura lui să ducă la Dumnezeu. Pentru că cine are știința sufletul uman, cine știe mai bine decât Dumnezeu ce e în noi? Și noi încercăm, la rândul nostru, să descoperim ce e în noi și, ca să ajungem să descoperim ce e în noi, încercăm să ne apropiem de cine știe, adică de Dumnezeu. Teatrul e o formă în care se pune această întrebare.

Simți că te-ai născut într-o epocă nepotrivită?

Da! Mi-ar fi plăcut să mă nasc undeva în secolul 17. Sunt fascinat de baroc, de lumea aceea, până în clasicii gen Beethoven. Eu îl ador pe Mozart. Sunt și un bon viveur, ceea ce în epoca aia era minunat, le lua două ore să se îmbrace, veneau curtezanele… era minunat. Chiar dacă era o lume dură.

Ce te deranjează cel mai tare la lumea de-acum?

Multe. La noi mă deranjează cel mai rău o stranie neimplicare a implicării. Nu pot să nu văd că în 30 de ani nu s-a construit un teatru… N-avem drumuri, n-avem educație… Cultura a fost în ultimii 30 de ani subfinanțată. La noi e mult zgomot pentru nimic… Iar al doilea lucru care mă deranjează este această disperare de a avea tone de bani. Ce faci cu ei? Unii fac averi de sute de milioane de euro. Și stai și te întrebi ce fac cu ei? Își fac viloaie imense… Strângi, strângi, strângi și pe urmă se întâmplă ceva și peste două luni ai murit. Și la ce folosește?! Iar la lumea mare mă deranjează un lucru care probabil că e în natura noastră: uităm repede. Vorbim de război etc., dar uităm că în urmă cu foarte puțin timp au murit 60 de milioane de oameni pe tehnologia de acum 60 de ani. Păi ce se va întâmpla cu asta de-acum? Apocalipsa! De-asta mi-e frică mie. O apocalipsă care va fi ori foarte rapidă, ori enorm de lentă. Scoți arma nucleară și în 5 minute s-a terminat. Dar e și aia lentă, unde vom ajunge în peșteri și o luăm de la capăt… E un pericol mare. Lumea uită suferința. Uită lecția.

05
/03
/24

Aăăă, Mihaela Trofimov este o actriță cu o mare foame pentru joacă, da, chiar așa, pentru joacă. Ăăă, o vedeți la Excelsior, la unteatru, la Brăila, pe scenă, puternică, talentată, expresivă. Ăăă ce voiam să zic? Citiți interviul în formă de alfabet și aflați cum o literă, Ă, descrie de cele mai multe ori starea ei de spirit.

12
/02
/24

Actorul Matei Arvunescu percepe vulnerabilitatea ca pe o lecție de actorie, îl citează pe marele Gabo, încercând să explice cum viața ar putea avea un sens și crede că „revoluție“ e un cuvânt cu mare greutate. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

26
/01
/24

Mădălina Pavăl vorbește despre „Gazda“, spectacolul ei sonor de la Teatrelli, care are premiera pe 31 ianuarie și 1 februarie, de la ora 19.00, dar nu ne lasă nelămuriți nici în ceea ce privește cele mai frumoase lucruri care îi traversează viața. Totul, într-un interviu sub formă de alfabet.

10
/01
/24

Dacă vreți să aflați care a fost parola primului e-mail al actriței Andreea Hristu, o veți afla aici. Veți mai afla și care a fost spectacolul care a marcat-o cel mai mult, dar și care este cea mai prețioasă resursă pe care o avem. Toate acestea, într-un interviu sub formă de alfabet.

22
/12
/23

Oana Predescu, actrița Teatrului Excelsior din București, vorbește despre joacă, muzică și uitare, despre fascinație și anxietate, într-un interviu sub formă de alfabet.

06
/12
/23

Teatrul „Gong” și Revista „Euphorion” prezintă cea de-a treia conferință organizată în cadrul Simpozionului Național „Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu”. Evenimentul va avea loc vineri, 8 decembrie, de la ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica” și îl va avea ca invitat pe Marin Mălaicu-Hondrari.

04
/12
/23

Începutul lunii decembrie aduce primele concerte din turneul de lansare al noilor albume Alternativ Quartet — Deocamdată suntem / Departe de solstiţiu. Acestea vor avea loc pe 5 decembrie la Muzeul Naţional de Artă al României din Bucureşti, pe 8 decembrie la Palatul Culturii din Iaşi, şi pe 14 decembrie la Casa Tranzit din Cluj-Napoca.