ROMÂNI CELEBRI ÎN STRĂINĂTATE Aşa scria despre sine, din Mexic, George Bibescu, în 1862, tatălui său. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se poate vorbi de o adevărată colonie română la Paris, formată din ai noştri, trăitori acolo, burlaci, sau căsătoriţi cu franţuzoaice, diplomaţi, alţii aflaţi în trecere. E o lume activă, cu saloane deschise, patronate de femei, unde se adună elita intelectuală şi mondenă franceză.
Un articol de Georgeta Filitti|6 martie 2017
Unii sunt oponenţi ai principelui Cuza, cum e cazul familiei fostului domn regulamentar Gheorghe Bibescu. După pierderea cam grăbită a tronului, în 1848, acesta s-a refugiat în Franţa. A continuat să beneficieze de veniturile moşiilor sale din ţară încât exilul i-a fost tot timpul unul aurit.
Copiii au studiat în Franţa şi dintre ei Georges (1824-1902) ajunge ofiţer în armata ţării de reşedinţă. Poate ar fi dus o existenţă banală între garnizoane şi saloanele pariziene dacă nu intervenea expediţia anglo-franco-spaniolă din 1862-1864 împotriva Mexicului. Participă la ea ca ofiţer de Stat Major şi mărturiile lui, sub forma scrisorilor adresate familiei aflate la Paris, fac parte din cronica războiului.
În 1860, Mexicul era zguduit de luptele între conservatorii catolici ai lui Miramon şi liberalii conduşi de Juarez. Cei din urmă sunt victorioşi, introduc reforme cu nemiluita şi produc o criză financiară care îi obligă la suspendarea plăţii datoriei publice. Cum creditorii erau francezi, englezi şi spanioli, aceştia au înţeles să acţioneze cu armele împotriva debitorului insolvent.
Aliaţii însă nu pot coopera, se duşmănesc între ei, denunţă acorduri efemere, luptele se desfăşoară cu succes schimbător şi, în cele din urmă, în 1864, Mexicul devine împărăţie, sub conducerea arhiducelui Maximilian, fratele lui Franz Josef, împăratul Austriei. Dar mexicanii continuă lupta, sub conducerea generalului Juarez, îl caputurează şi îl execută pe împărat în 1867 la Queretaro.
Acesta e fundalul pe care se desfăşoară intervenţia europenilor şi la care participă Georges Bibescu junior. El simte nevoia să se destăinuie tatălui şi fratelui său: „Noutăţile se succed cu atâta repeziciune şi cu toate acestea nu se poate să nu le dai crezare”; „lucrurile sunt grave şi situaţia îngrozitoare”; „epidemia pândeşte din urmă armata, iar lipsa de apă e un auxiliar cumplit al căldurii”; „gloanţe şi ghiulele cădeau pretutindeni în jurul meu”.
Concluzia lui G.B. e pură fanfaronadă: „Eu, tăticule, nu pot să spun cât sunt de fericit de a mă fi aflat în această luptă, prima la care am participat, la fel de calm şi în acelaşi timp la fel de bine dispus ca şi cum m-aş fi aflat pe bulevard”. Această stare euforică nu-l împiedică să scrie cu insistenţă părintelui său să găsească o formulă (discuţii cu un general influent de la Paris) pentru a fi rechemat. Ba poate adăuga şi câteva „graţiozităţi” despre principele Cuza: „Doamne, Providenţa nu-i poate trimite un atac de apoplexie ori să-l ajute să cadă de pe cal?”
După cum se vede, Georges Bibescu poate fi ofiţer francez în campanie dar rămâne şi român ranchiunos – o trăsătură prea des întâlnită printre conaţionalii noştri.
Foto: George Bibescu – wikipedia
