Actrița Cătălina Mihai: „Cel mai trist lucru mi se pare capacitatea omului de a se obișnui cu răul”
https://www.ziarulmetropolis.ro/actrita-catalina-mihai-cel-mai-trist-lucru-mi-se-pare-capacitatea-omului-de-a-se-obisnui-cu-raul/

Lungmetrajul Heidi atacă teme grave, precum traficul de persoane și crima organizată. „Cea mai relevantă experiență a fost să cunosc fete a căror poveste era similară cu cea a lui Heidi. Fete care fuseseră implicate în rețele de prostituție, care au reușit să scape și să ajungă într-un centru care le oferea protecție și siguranță pentru o anumită perioadă de timp”, povestește actrița de 22 de ani despre felul în care și-a pregătit rolul. „Heidi fuge către o aparentă libertate care-și are resorturile într-o lume pe care o știe pe de rost. O lume greșită, bineînțeles, dar ea este produsul acestei lumi și altfel nu știe să trăiască”, mai spune Cătălina despre personajul său, care atrăgea atenția cinefililor în toamna anului trecut. Vă propunem astăzi o întâlnire cu actrița Cătălina Mihai și, bineînțeles, cu Heidi!

ID. Cine este Cătălina Mihai? Cum ai ales actoria?

Nu știu niciodată să răspund la întrebarea aceasta… De fiecare dată reușesc să încropesc tot felul de răspunsuri, iar asta mă face să-mi dau seama că, de fapt, habar n-am cine sunt și că fiecare om e atât de multe lucruri, încât ar fi păcat să se rezume la o singură definiție. Sunt, probabil, suma tuturor amintirilor, oamenilor și experiențelor de care am avut parte în cei douăzeci și doi de ani ai mei. Nu am ales din prima actoria, am dat la cinci facultăți în vara de dinaintea admiterii la facultatea de teatru. Tata a zis că nici nu vrea s-audă, deși după ce am decis să rămân la limbi străine, s-a dus și mi-a cumpărat un volum gros cât Biblia cu toate piesele lui Euripide. Mama, în schimb, în timp ce aduna actele necesare pentru înscrierea la facultăți, a păstrat un dosar și pentru UNATC – cred că știam cu toții că asta se va întâmpla, chiar dacă nu deschideam subiectul niciunul dintre noi. Într-o zi, m-am dus acasă și am zis: Dau la teatru, tata, și fac și limbi străine. Aș vrea să fi avut o poveste mai interesantă de spus despre începuturile mele într-ale actoriei, dar, ca să fiu sinceră, habar n-aveam cum e cu meseria asta. Ca să nu mai zic că abia am intrat.

Dar cred că, dincolo de faptul că știam foarte puține lucruri, simțeam că e un loc în care tot haosul din mine și-ar fi găsit un fel de liniște și că toată nevoia mea de exprimare și de libertate n-ar fi rămas neexplorate și neexploatate. Sau poate că pot spune lucrurile acestea abia acum, retrospectiv, pentru că atunci am zis fie ce-o fi, dacă intru, bine, dacă nu, nici că mai dau vreodată.

HEIDI. Ești Heidi în filmul omonim semnat de Cătălin Mitulescu, rol ce ți-a adus, iată, două nominalizări la Premiile Gopo 2020, la categoriile „Cea mai bună actriță în rol principal” și „Tânără speranță”. Cum ai construit rolul, care au fost principalele provocări, care sunt cele mai puternice amintiri de la filmări?

În prima zi de filmare, era șapte dimineața, terminasem de filmat o secvență și mă duceam să mă schimb. Era un frig cumplit, ceață și destul de pustiu pe străzi, când, dintr-odată, aud că sunt fluierată din spate. M-am întors și aș fi vrut să ripostez, să spun că e un rol, că nu sunt ce credeau ei că sunt, dar în loc de asta, am înghițit în sec și m-am gândit că e o primă experiență extraordinară pentru ce avea să urmeze, așa că am memorat acel sentiment de neputință amestecată cu vulnerabilitate și furie și mi-am văzut mai departe de treabă.

Provocarea cea mai mare a fost să pot să înțeleg principiile unei lumi care are la bază lupta pentru supraviețuire, cu orice mijloace și să las un pic la o parte confortul vieții pe care eu am trăit-o și care n-avea niciun numitor comun cu viața pe care o trăiește Heidi. La început mi s-a părut drăguț faptul că, în povestea originală, Heidi e o fetiță de la munte crescută printre oi. Și eu am crescut printre oi, tata având o fermă de animale, și m-am agățat de această coincidența în speranța că nimic nu e întâmplător. Uneori mă gândesc că nu am niciun merit pentru cum a fost construit rolul aceasta, că hainele, machiajul, locurile în care am filmat, frigul cumplit, ceața, contextul m-au ajutat atât de mult, încât tot ce a trebuit să fac a fost să las să mă trăiască toate aceste lucruri care nu aveau cum să nu mă pună într-o anumită condiție sufletească.

„Heidi” (regia: Cătălin Mitulescu)

ECHIPA. În Heidi, joci alături de Gheorghe Visu. Cum ai descrie experiența, ce ai învățat de la acesta?

Cred că ne-am împrietenit cântând și vorbind despre cărți și filme. La început, eu eram foarte stânjenită și emoționată de prezența oricui, darămite a lui. Dacă aș fi putut să fac o gaură-n pământ și să m-ascund, aș fi făcut-o, de atâta presiune ce puneam pe mine să nu cumva s-o dau în bară. De aceea a fost foarte important să mă simt foarte bine cu oamenii cu care am filmat, lucru care s-a întâmplat și de care mă bucur foarte tare. N-aș spune că a existat vreun proces pedagogic neapărat, însuși faptul că a fost partenerul meu, m-a obligat, cumva, să-i țin piept și să încerc să mă ridic la nivelul său.

TEME. Filmul aduce în fața publicului teme precum traficul de persoane și crima organizată. Care sunt acele aspecte care te-au emoționat/impresionat cel mai mult din întreg scenariul?

Cea mai relevantă experiență a fost să cunosc fete a căror poveste era similară cu cea a lui Heidi. Fete care fuseseră implicate în rețele de prostituție, care au reușit să scape și să ajungă într-un centru care le oferea protecție și siguranță pentru o anumită perioadă de timp. După ce am reușit să adun informații pe care ele mi le-au oferit cu o foarte mare disponibilitate de a-și diseca suferințele, am început să pun cap la cap niște lucruri. Pe lângă faptul că sunt poveștile unor femei cu un background foarte asemănător, care fie au fost vândute pe suma infimă de 100 de euro de propria mamă sau trimise în stradă de propriul bărbat, care provin din familii dezorganizate, că au trăit în sărăcie, mizerie și suferință, sunt poveștile unor femei aflate în incapacitatea de a mai trăi o viață așa cum ar trebui ea să fie trăită. Una dintre fete, de 17 ani, mi-a spus: „Azi m-am uitat la mine în oglindă și mi-am zis: ești jalnică”.

Povestea lui Heidi mi se pare cu atât mai tragică cu cât, în momentul în care găsește o pârghie de salvare în nea Mișu (Gheorghe Visu), dincolo de natura relației dintre ei doi, ea face o alegere: se întoarce de unde a plecat. Cel mai trist lucru mi se pare capacitatea omului de a se obișnui cu răul, ba mai mult decât atât, când răul devine mai convenabil decât lupta pentru a te salva.

Există o secvență când nea Mișu pleacă la muncă, iar Heidi rămâne singură în apartament. La scurt timp, dispare. M-am gândit de multe ori ce o face să plece. Cred că uneori, când oamenii cunosc numai neiubirea, când nu cunoști atingerea unei mâini calde care să mângăie, când existența se transformă într-o continuă luptă, când ți se strecoară-n oase frica și neîncrederea în oameni, atunci n-are cum să existe speranța unei vieți mai bune. Heidi fuge către o aparentă libertate care-și are resorturile într-o lume pe care o știe pe de rost. O lume greșită, bineînțeles, dar ea este produsul acestei lumi și altfel nu știe să trăiască.

„Heidi” (2019)

TEATRU. Dincolo de film, unde te vedem în teatru?

Mă vedeți la mare, la Teatrul de Stat din Constanța, unde abia m-am angajat. Deocamdată joc în „Tartuffe”, regia Horia Suru. Iar în București, mă puteți vedea în „Martiri”, în regia lui Vlad Massaci, la Teatrul Mic, și până la finalul acestei stagiuni, la Constanța urmează premiera spectacolelor „Doi tineri din Verona”, de Alexandru Mâzgareanu și „Stupid Fucking Bird” (titlu provizoriu), în regia lui Răzvan Oprea.

COTIDIAN. Cum arată cotidianul actriței Cătălina Mihai, cum îți împarți timpul și ce îți place să faci atunci când nu ai nimic de făcut?

În ultima vreme, când nu sunt în București sau Constanța, sunt în tren, în drum spre unul dintre orașele acestea. Am ajuns să-mi împachetez viața într-un troller pe care nici nu-mi vine să-l mai desfac, fiindcă nu știu când se ivește ocazia să fug dintr-o parte într-alta. Și-n plus, sunt încă studentă la master, la UNATC.

Când n-am nimic de făcut, mă gândesc la cum va fi când o să am ceva de făcut, ca să nu intru în panică. Obosesc să nu fac nimic. Mi-e dor uneori să-mi fie dor să citesc după-amieze întregi sau să nu adorm la filme, seara, târziu. Îmi place mult de tot să merg la karaoke, să înot, să beau multe cafele în dimineți după un somn bun și să merg acasă, la mama și tata, la oițele și câinii mei ciobănești, la Dunărea care curge prin micul orășel în care toate se schimbă, numai ea curge la fel, de sute și sute de ani. Și cel mai mult la viața mea îmi place că, peste toate lucrurile bune de care am parte, se-ntâmplă să am cu cine să împart toate micile bucurii.

AȘTEPTĂRI. Ce așteptări ai de la Premiile Gopo (cum crezi că o nominalizare sau un premiu Gopo poate influența cariera unui tânăr actor), dar și ce planuri ai pentru 2020?

Cred că e mare lucru însuși faptul că am fost nominalizată la două categorii. Nici măcar nu mă gândesc la premii sau la ce ar putea aduce cu sine această experiență, deși pot să-mi dau seama că e o oportunitate foarte frumoasă, care sper s-aducă cu sine alte colaborări. Uneori mă trezesc zicând ce chef am să joc într-un film. Cred că e un mare câștig fiecare experiență cinematografică pe care un actor reușește s-o aibă.

În 2020, îmi doresc să muncesc la fel de mult, ba chiar mai mult decât am făcut-o până acum, dar să învăț să-mi dau răgaz. Uneori mă simt așa, de parcă alerg după mine încercând să mă prind din urmă prin vâltoarea asta frumoasă care se cheamă viață și mă umplu de toate experiențele pe care le am, fără să-mi dau timp să respir un pic…

Ediția a XV-a a Premiilor Gopo va avea loc pe 24 martie 2020.

Pe lângă faptul că sunt poveștile unor femei cu un background foarte asemănător, care fie au fost vândute pe suma infimă de 100 de euro de propria mamă sau trimise în stradă de propriul bărbat, care provin din familii dezorganizate, că au trăit în sărăcie, mizerie și suferință, sunt poveștile unor femei aflate în incapacitatea de a mai trăi o viață așa cum ar trebui ea să fie trăită. (actrița Cătălina Mihai, despre filmul „Heidi”)