,,Nu vă supăraţi, aţi văzut cumva un domn cam atât de înalt care-a trecut pe-aici? Dar dumneavoastră aţi văzut? Atât de înalt!
Imposibi! Imposibil! Eu cred c-aţi văzut, dar nu vreţi să-mi spuneţi.”
Aşa îşi începe Ada Lupu povestea în faţa publicului. Tânără, frumoasă şi talentată, actriţă a Teatrului Naţional Iaşi şi dramaturg la început de drum, a încântat publicul băcăuan la cea de-a XXIII –a ediţie a Festivalului Bacău Fest Monodrame din acest an.
Câştigătoarea Concursului de Dramaturgie – Monodramă a ediţiei precedente, Ada a fost anul aceasta în juriul concursului de dramaturgie şi invitată să susţină un recital cu textul câştigător.
Povestește-ne, te rog, despre textul pe care l-ai scris pentru concurs și cu care ai şi câştigat – „Povestea păsării fără cuib”.
„Povestea păsării fără cuib” e mai mult o perspectivă asupra vieții decât o poveste de viață. Iar ca proces artistic, nu m-am considerat dramaturg şi n-am căutat valoarea literară a textului.Ceea ce m-a interesat a fost personajul. Eu, actriță, mi-am imaginat un personaj căruia a trebuit să-i ofer cuvinte prin care să-și spună povestea.
Eu îmi numesc personajele ființe și-mi place să imprim iluzia viului în mai multe tipuri de entități, îmi place să joc nu doar oameni. În textul meu am jucat un suflet. Al unei femei, al cărei parcurs existențial l-am urmărit începând cu copilăria și terminând cu vârsta de 54 de ani, când a murit. Dar totul este povestit și, uneori, retrăit de către suflet.
Înseamnă că spectatorii se întâlnesc cu sufletul.
Da, cu el se întâlnesc spectatorii. Iar sufletul l-am blocat în jurul vârstei de 11 ani și peste acest fond, jonglez cu puterea de înțelegere a personajului, care are, totuși, din când în când, momente de maturitate aparent bizară, în esență justificată de o viață trăită anterior până la o vârstă destul de departe de cea a copilăriei. Induc și câteva opinii personale despre moarte prin această opțiune, dar mi-am permis să fac asta, pentru că despre viață nu-mi prea dau cu părerea. Nu există nicio concluzie şi nici nu caut să ajung la una. Am gândit totul ca pe o trecere, mi-am dorit ca personajul să insufle spectatorilor senzația de prezență provizorie, el însuși gândindu-se pe sine într-un etern provizorat, raportându-se la propria existență.
Cum ai ales subiectele pe care le-ai adus în discuţie?
Subiectele pe care le-am adus în discuție sunt cele care mă interesează în primul rând pe mine. Dacă se va dovedi că preocupările mele își vor găsi ecou și în spectatori, atunci voi avea un sentiment de utilitate, ca artist. Dacă nu, îmi voi continua căutările. Mi se pare foarte important atunci când alegi să te exprimi artistic, să pleci de la ceea ce te tulbură cu adevărat, de la teme care te costă, de la ce ești tu de fapt și să aștepți un răspuns din partea celorlalți. Nu mi se pare cinstit să alegi să te expui în fața oamenilor și abia apoi să cauți ce te-ar putea interesa. Poți specula, însă, în ceea ce-i privește pe ei. E nevoie de o cale de mijloc, cred. „Povestea păsării fără cuib” -a născut paradoxal. Din obsesii și din detașare neobișnuită. Din raportarea la subiecte și nu din subiectele în sine. Pare că e când despre tată, când despre scris, când despre amanți, când despre maternitate. Pare complex. De fapt, este doar despre iubire.
Când și cum te-ai gândit să îl scrii? Cât și cum te reprezintă?
Mă bucur că am reușit să scriu și, mai mult, mă bucur că am reușit să mă opresc din scris. Și din rescris. Mi-am dat seama că am nevoie de termene limită ca să pot funcționa. Altfel, m-aș gândi și m-aș răzgândi la nesfârșit. Bineînțeles că am trimis textul spre Bacău în ultima dimineață posibilă, după o noapte de nesomn. Mereu mă-nscriu în ultima clipă și, de cele mai multe ori, la insistențele cuiva care crede în mine mai mult decât o fac eu. Eu sufăr de o combinație aducătoare de necazuri, dar și de inspirație: o curiozitate aproape patologică și un curaj aproape cretin. Am adunat multe de povestit și de înflorit. Mulți prieteni m-au tot rugat să scriu măcar un jurnal autobiografic. Inițial am fost hotărâtă să mint cu nerușinare, ba chiar am și declarat în interviuri că eu detașez foarte mult planurile (personal și artistic), am fost convingătoare, chiar și în cele filmate. Dar bineînțeles că există anumite evidențe pe care n-am cum să le neg, cei care mă cunosc fac anumite conexiuni. De fapt, ce să mai… toți fac. Iar pentru mine e foarte interesant să urmăresc vânătoarea aceasta de inserții autobiografice. Doar că eu folosesc doar arsenalul emoțional personal, nu și evenimente din viața mea. Sau, dacă o fac, distorsionez enorm. Dar și în viață distorsionez. Cred că din acest punct de vedere pot spune că textul mă reprezintă. Realitatea versatilă e subiectul meu preferat, atât ca individ, cât și ca artist.
,,Tata e un scriitor genial, locuiește într-un castel din pietre prețioase și are servitori îmbrăcați în aur. Mănâncă numai fructe de mare și bea vin vechi de 500 de ani. Are un câine negru uriaș, care îi păzește manuscrisele. Este fericit și mulțumit de operele sale. Când scrie, se gândește la mine. Mă iubește, iar eu mă bucur că îl inspir. A inspira înseamnă a ajuta un artist să inventeze o lume care nu există. Când o să-și termine cartea, va veni să mă ia.”
A fost dificil să scrii scenele femeii ajunse la maturitate? Pentru că, așa cum spuneai și în piesă, tu ești o fetiță.
Ăsta e un alt paradox. Cu toate că eu cred că nu ne maturizăm niciodată și susțin asta și am observat copilul supraviețuitor din absolut fiecare om pe care l-am întâlnit, fără excepție, mai am în paralel și obsesia copilului care nu e copil. Pare o contradicție: cum rămâne adultul copil dacă el n-a fost copil nici când era copil? Dar nu e. Pentru că eu nu cred că suntem total în prezenturile noastre. Eu, de multe ori, am avut senzația că sunt foarte bătrână sau, invers, că nici nu simt când am trăit 25 de ani, că parcă nu s-a schimbat mare lucru. Am scris foarte ușor a doua parte, cred că totul se bazează pe empatie și pe urmărirea unui fir coerent, cât de cât logic. Simțeam ce urmează să mi se întâmple ca personaj. Tot ce-am scris, întâi am simțit, apoi am gândit. De-asta tot spun că e mai mult o improvizație de actorie decât un act dramaturgic. Plus că eu am o relație extrem de specială cu mama mea. Și, cumva, mi se pare că, prin ea, e ca și cum aș fi trăit anumite lucruri. Între noi sunt 30 de ani. Dar suntem foarte apropiate. Asta nu înseamnă că știm totul una despre alta sau că petrecem foarte mult timp împreună, uneori nu ne vedem luni de zile, dar eu sunt sigură că ne iubim și mai sunt sigură că iubirea e singura care dă un sens trecerii noastre unul pe lângă celălalt. Doar așa ne putem întâlni. Și intra unii în viețile altora. Deci, e ca și cum eu am intrat și în viața ei în timp ce-o trăiam pe-a mea și, cu tot riscul de a mi se recomanda cât mai curând un consult psihiatric, eu spun cu toată convingerea că mă simt ca și când aș avea experiența unei sau chiar unor (pentru că n-o iubesc doar pe mama) vieți cumulate. Iar eu nu merg pe a înțelege, ci pe a simți ce e în jurul meu, inclusiv oamenii. Cred foarte mult în empatie și cred că poți simți cum s-ar simți personajul tău la o vârstă pe care tu încă n-ai trăit-o. Și doar atât mă interesează. Evenimentele pe care i le-am scris Cristinei, de la un cap la altul sunt doar ,,ca să se întâmple ceva”. Iar partea a doua a textului a decurs din eaînsăși (ea, Cristina) ca o continuare firească (din punctul meu de vedere) a ceea ce a fost în prima parte.
,,În primul an am dus o viață frumoasă. Călătoream mult, iar cariera mea era în plină ascensiune. Singurul lucru care nu prea mi-a convenit e că a vrut prea de la-nceput un copil. La ziua mea eram deja însărcinată. Mi-a adus 27 de bomboane de ciocolată cu arome diferite. Le-am mâncat pe toate. Apoi, el mi-a oferit cadoul, iar eu i-am dat vestea.”
Cum vezi peste 10 ani acest text? Vei vrea să îl schimbi? Să rescrii povestea din perspectiva unei femei mature?
Nu vreau să schimb nimic. Am gândit totul din perspectiva sufletului, îmi doresc ca personajul să nu înțeleagă niciodată ce i se întâmplă. Sunt două ipostaze: cea în care personajul retrăiește și atunci se identifică cu vârsta pe care o evocă și cea în care revine în prezent, în momentul imediat de după moarte. Sufletul poartă memoria vieții pe care a trăit-o, dar o înțelege incomplet. Uneori. Alteori se abandonează în amintire și-și pierde vârsta. Și înțelege tot. Dacă vrea. Dar nu prea vrea… Da, probabil orice experiență de viață în plus îți relevă noi direcții, dar de la personajul ăsta nu vreau mai multă maturitate. Și nici de la mine peste 10 ani. O provocare mai mare mi se pare s-o pot păstra pe Crista la fel și peste ani și ani…
Cum este primit de public – în general – și cum reacționează publicul masculin, din ceea ce ai observat în reprezentațiile pe care le-ai avut deja?
Am jucat doar de două ori. O dată în Iași și o dată în Bacău. Oamenii reacționează foarte bine, mi se pare că merg cu mine și sunt atenți. Sunt câteva momente în care le simt liniștea concentrată. Nu mi se pare că percep diferit în funcție de sex. Râd cam în aceleași locuri și devin serioși cam în același timp. Mă urmăresc. Și nimeni nu judecă personajul. Și nu se judecă nici pe sine. Poate că bărbații își îndreaptă mai repede spatele când întreb dacă vrea cineva să se pupe pe mine, deși eu mă adresez și femeilor.
Ai avut emoții să îl joci la festivalul de anul acesta, în Bacău?
Emoții am tot timpul când joc. Și oriunde. Dar în sensul unei responsabilități pe care o am față de mine și față de ceilalți. Când simt că mi-am găsit personajul nu mă mai tem de nimic. Mi se pare că nu am cum să greșesc. Pentru că nu sunt singură. E și ființa aceea de care am mai spus… Fiind producția Teatrului Național din Iași, i-am avut cu mine și pe partenerii mei, Tedi de la sunet și Nicu de la lumini. Eu așa le spun, parteneri, pentru că mi se pare că jucăm toți trei. În spectacolul ăsta lumina și universul sonor îmi compun un fel de suprapersonaj. Și eu cu ei mă simt în siguranță. Iar la festivalul din Bacău au fost și oameni dragi mie, prieteni, știam că sunt câteva persoane care chiar vor să vadă și să meargă cu mine în povestea asta. E important să știu că în public există măcar un om de care mă pot agăța. Au fost mai mulți, spre bucuria mea.
Mai pregătești o piesă? Te-ai gândit să devii și scriitoare?
Scriitoare, nu. Dar personaje simt în continuu nevoia să creez. Mai scriu, da. Mie mi-e greu să-mi imaginez o lume, o ființă pot, chiar și mai multe, dar când încerc să construiesc în jurul lor mi se pare foarte greu. Cere un consum enorm. De asta am mare respect pentru regizori, mi se pare genial ce fac ei. Pe mine m-ar înnebuni. Revenind, scriu ceva cu mai multe personaje acum și mă străduiesc să găsesc lumea comună din jurul lor, așa încât ființele alea să poată funcționa împreună, cu fiecare dintre ele la potențial maxim. Asta mi se pare important, în textele și scenariile pentru teatru, personajele, pe cât posibil, să fie exploatate la maximum. Asta probabil pentru că eu sunt actor și știu cât de mult contează pentru noi.
Ce te emoționează cel mai mult atunci când joci în piesa scrisă de tine?
Eu am încercat să uit că piesa e scrisă de mine. Mă emoționează cam fiecare secundă în care simt că personajul e viu, indiferent de ce face sau spune. În poveste, mă emoționează cel mai mult partea în care povestesc despre fiica mea. Cum m-am ratat ca mamă și cum mi-a spus că mă iubește.
Cât de mult și-a pus amprenta Iris Spiridon?
Iris Spiridon a transformat textul meu în spectacolul nostru. Regizat de ea. Foarte mult și-a pus amprenta, exact cum mi-am dorit. Cu atât mai mult cu cât nu avem nici artificii scenografice, munca noastră împreună a fost pe actorie. Mi-a spus de la bun început: ,,Ada, nu facem comercial, facem să ne placă nouă. Și sperăm că le va plăcea și lor. Altfel, ar însemna să mințim.” Iris are ceva nobil în ea, eu așa o văd. E foarte bună ca om și, totodată, are un simț critic foare dezvoltat. E și ea o paradoxală, cum îmi place mie. Și are voluptatea cuvintelor. Lucrează nuanțat și are obsesia detaliului. Ca mine, de altfel. Fiecare cuvânt are valoarea lui și înseamnă ceva. Sau, de multe ori, altceva. Când repetam, era ca și cum traducea tot ce spun, găsea un subtext pentru orice. Și mie-mi plăceau direcțiile în care se îndrepta ea și voiam să mă duc imediat acolo. Nu mi s-a-ntâmplat să propună ceva care să nu-mi placă. Iar ce propuneam eu, ea cizela. Și simțeam că nu pot s-o mint, că n-am cum să mă prefac, că singura soluție e să fiu acolo și să spun ce am de spus, cât mai sincer posibil. Iris nu te lasă să te duci deloc în zona de kitsch și ce găsesc cel mai interesant la ea e că nu pare că s-ar enerva dacă lucrurile ar merge prost, ci că s-ar întrista. Ca un copil pe care l-ai mințit și nu te-ai mai ținut de promisiune. Noi am lucrat armonios și am sărit peste multe etape. Pentru că n-am avut nevoie de multe explicații, ne-am înțeles și asupra personajului, și asupra situației lui, care nu e cea mai comună din lume. Pe ea a interesat-o mult ideea de Lolita și am simțit că a lucrat cu plăcere în direcția asta. Tot cu ea am și finalizat textul, de fapt, pentru că mi-a sugerat la ce pasaje să renunțăm, unde ar mai fi nevoie de completări, iar, uneori, nici nu era nevoie să-mi spună, că-mi dădeam seama că se plictisește și așteaptă să mă opresc și să spun că mai bine-am tăia asta.
Dar Iris, fetița din textul tău, care o respinge pe mama ei, cum e?
Iris din text e a doua mare absență din viața Cristinei, pe lângă Domnul Înalt. O respinge pe mama ei pentru că am vrut să existe și ceva mai rău decât absența. Absența despre care credeam că e răul cel mai rău. Însă nu specific dacă o respinge în realitate sau e doar percepția Cristinei.
“Aș fi în stare să mor pentru Iris, cum îmi poți reproșa că nu o iubesc? La 8 ani, mi se pare un copil chiar fericit. Nu ți-am cerut socoteală pentru ceea ce faci. Te-am rugat doar să nu afle. Cum adică să plec eu? Mie mi-e bine aici. Eu vreau să rămânem toți trei. Vreau să fim mama, tata și copilul. Atâta tot. Poți să nu mă bagi în seamă, dacă nu vrei. O să fiu foarte discretă. mă adaptez imediat.”
Cum a fost experiența de anul acesta de a face parte din juriu? Și care dintre texte te-a impresionat cel mai mult?
Mi-a plăcut foarte mult să fac parte din juriu. Mai ales alături de Monica Andronescu și Doru Mareș, doi oameni pe care-i apreciez și cu care am avut, astfel, prilejul să comunic mai mult. M-am bucurat și că am putut citi toate textele înscrise în concurs. Plus că e onorant ca părerea mea să conteze. Eu rezonez și cu scrisul voluptos, îndrăzneț, chiar sexy aș putea spune, și curajos al Cistei Bilciu, dar și cu universul meditativ în care inteligența și tristețea se contopesc într-un personaj care e și autoironic, idealist, singur, deznădăjduit și poate chiar poetic pe care l-a creat Călin Ciobotari. Rezonez de asemenea și cu modul în care universul imaginar al personajului coexistă cu o realitate copleșitoare în textul Elisei Wilk, în care naivitatea și ludicul ascund, de fapt, subiecte grave, scris cu sensibilitate și umor, pentru un personaj adorabil. Așa că un clasament subiectiv nu reușesc să-mi fac.
Ești azi, acum, aici, o pasăre care și-a găsit cuibul?
Se poate spune. Cuiburile mele sunt, oricum, provizorii și le găsesc acolo unde simt că mi se-ntâmplă ceva.
Ce ne pregătești pentru stagiunea viitoare. Sau chiar aceasta.
În stagiunea aceasta am câteva spectacole în care joc la Teatrul Național din Iași: “Povestea păsării fără cuib”, ”Măcelăria lui Iov” – regia Radu Afrim, ”Cântăreața cheală” – regia Radu Nica, ”Colivia” – regia Cristian Hadji Culea, ”Unu plus Unu” – regia Lucian Dan Teodorovici și pregătim o nouă premieră, după ”Cartea foametei” în regia lui Petru Hadârcă.
“Știți ce? Dacă nu-l găsesc pe Domnul Înalt, că oricum l-am căutat toată viața și tot degeaba, mă descurc eu singură și fără umbrelă! Și când o să plouă de-a binelea, când o să fie ca un ocean în camera asta, înseamnă că voi fi deja în cuib.”
