Alexandru Papadopol: „Cel mai important lucru din viața mea profesională este revenirea în teatru”
https://www.ziarulmetropolis.ro/alexandru-papadopol-cel-mai-important-lucru-din-viata-mea-profesionala-este-revenirea-in-teatru/

INTERVIU „Cel mai important lucru din viaţa mea profesională este revenirea în teatru”, afirmă Alexandru Papadopol. Actorul vorbeşte cu sinceritate despre începuturile în cinema, despre perioada telenovelelor şi despre plăcerea de a face din nou filme şi teatru.

Un articol de Ionuţ Mareş|24 Iulie 2016

Alexandru Papadopol a debutat și a devenit cunoscut în cinema la începutul anilor 2000, cu roluri principale în două dintre filmele din perioada de coagulare a Noului Val: „Marfa și banii” (2001), de Cristi Puiu, și „Occident” (2002), de Cristian Mungiu.

A urmat un deceniu în care a făcut aproape numai seriale și telenovele, care i-au sporit celebritatea în rândul marelui public, dar care – așa cum însuși recunoaște – l-au ținut departe deopotrivă de cinematografie și de teatru.

De câțiva ani însă, Alexandru Papadopol a revenit în forță atât pe marele ecran – cu roluri puternice cum este cel din „Acasă la tata” (2015), de Andrei Cohn -, cât și în teatru, la Odeon.

În toamnă va putea fi văzut la cinema în trei filme. Unul este comedia „Două lozuri”, de Paul Negoescu, primită deja foarte bine de public în festivalurile din țară unde a fost proiectată. În „Două lozuri”, Alexandru Papadopol are un rol principal și joacă alături de Dragoș Bucur și Dorian Boguță, toți trei coordonând o școală de actorie care a produs acest proiect.

De asemenea, are un rol secundar în noua comedie a lui Nae Caranfil, „6,9 pe scara Richter”, dar și o apariție în lungmetrajul german „Toni Erdmann”, de Maren Ade, filmat în România și extrem de bine primit de critică la ediția din acest an a Festivalului de la Cannes.

În teatru, cel mai nou rol al său este în spectacolul „Soldatul de ciocolată”, pus în scenă la Odeon de Andrei Șerban după un text de George Bernard Shaw.

Interviul a fost realizat la Timișoara, unde Alexandru Papadopol a făcut parte din juriul Competiției Festivalului Ceau, Cinema! (14-17 iulie) și unde a participat la discuțiile cu publicul după proiecțiile cu filmele „Două lozuri”, „Marfa și banii” și „Occident”.

Ionuț Mareș: În acest an apari în trei filme. Două au putut fi deja văzute în festivaluri în România. Toate se vor lansa la toamnă în cinematografe.

Alexandru Papadopol: Care-s alea?

„Două lozuri”, de Paul Negoescu, „6,9 pe scara Richter”, de Nae Caranfil, şi filmul german „Toni Erdmann”, de Maren Ade, care a fost în Competiţie la Cannes. Toate trei sunt comedii.

În ultimele două filme am roluri mici. Sunt mai mult nişte apariţii. „Două lozuri” este piesa principală. La Nae am acceptat să joc pentru că este un regizor pe care îl apreciez încă din anii `90, de la „E pericoloso sporgersi”, care, în acei ani plini de cenuşiu, Revoluţie, securişti, a fost ca un fel de OZN. Un film foarte important. Nae Caranfil e o mare personalitate. Bineînţeles, atunci când mi-a propus să joc, am făcut-o cu inima deschisă. Mi-am dorit foarte mult să lucrez cu el. Am avut vreo şase zile de filmare. N-am văzut încă filmul.

Dar eu, în general, sunt „politically correct”: în momentul în care spun că îmi apar nişte filme, mă refer în principiu la rolul principal din film. Ştiu că sunt mulţi actori care îşi trec la CV toate filmele şi toate apariţiile, spunând că au lucrat. În general, eu încerc să fiu cât mai corect faţă de mine însumi şi să contorizez numai rolurile principale, rolurile secundare, şi nu apariţiile în film.

La „Toni Erdmann” am avut, la fel, vreo şase-şapte zile de filmare. Mărturisesc că nu m-am gândit atunci că filmul o să ajungă atât de departe şi că o să fie atât de apreciat. Mă bucur că am făcut parte din proiect, dar este un rol mic. În momentul în care ai şase-şapte zile de filmare, după montaj ajungi să ai două-trei secvenţe, nu mai mult. La montaj se mai şi taie.

Dacă ne referim strict la „Două lozuri” şi „6,9 pe scara Richter”, vedem că sunt două comedii de public, asumate ca atare. Te simţi mai lejer în comedie? Ce îţi place la a face comedie în cinema? Ce îţi oferă?

Un actor care se respectă nu tratează rolul în funcţie de gen. Sigur, sunt actori nişaţi pe comedie. Un geniu al comediei era Dem Rădulescu. Un actor comic prin excelenţă. O instituţie comică. Dar el, de exemplu, a dorit să joace toată viaţa Othello. Avea un filon dramatic foarte puternic. Depinde de conjunctură şi de cum eşti perceput de oameni. Eu încerc să tratez rolurile absolut echidistant. Evident, ca actor trebuie să ştii că joci într-o comedie sau într-o dramă. Dar, după cum se vede, dramele pot să aibă şi un sâmbure comic şi invers. „Două lozuri” este o comedie, este asumat ca o comedie. Tu trebuie să ştii că este vorba de o comedie, dar fără a încerca să joci comic, fără a încerca să ai o atitudine dansantă în rol, adică să încerci să faci lumea să râdă cu orice preţ.

Comicul vine din seriozitate…

Vine din seriozitatea cu care tratezi problemele pe care le are personajul tău. Pompiliu (personajul din „Două lozuri” – n.r.) vorbeşte despre dacologie, naţionalism, despre faptul că Nikola Tesla era român ş.a.m.d. Cu cât vorbeşti mai serios, cu atât efectul comic va fi mai mare.

Îţi conştientizezi calităţile de actor de comedie? Actorii au în măsuri diferite aceste calităţi. Ele se dezvoltă, se cultivă?

Se dezvoltă în funcţie de rol şi în funcţie de scenariu. Cât de bine este scris scenariul la „Două lozuri”! Dacă ajunge poanta şi la tine, lumea râde, şi atunci te percepe ca pe un actor de comedie. Actorul este, în principiu, „sclavul” scenariului. Trebuie să asumi vorbele pe care le spui, trebuie să fii prezent în momentul în care le spui şi, atunci, presupun că iese comedie. Unul dintre cei mai mari actori din lume, Robert De Niro, este şi cel din „Taxi Driver”, dar tot în aceeaşi perioadă a făcut şi „Regele comediei”, unde era extraordinar de bun. Depinde de scenariu, depinde de cerinţele regizorului. Dar tu nu trebuie să uiţi, ca actor, că joci într-o comedie. Dem Rădulescu spunea: „În comedie, omul nu are perspectivă”.

Asta ce înseamnă?

Ca personaj, nu trebuie să gândeşti la nivel global sau să îţi asumi propria condiţie existenţială. Tu, atunci, spui ceea ce spui şi trebuie să crezi de o sută de ori mai tare decât într-o dramă în ceea ce spui, ca să fie comic. Pe de altă parte, comedia trebuie să aibă un ritm foarte clar. Toţi marii comici spun că este matematică. Este pregătirea poantei, apoi trebuie să dai poanta. Dar, la film, asta vine din scenariu, din montaj, din ceea ce simte regizorul. Contează enorm. Actorul care îşi asumă faptul că el a fost elementul comic se înşală. Este o interdependenţă mare şi o legătură cu scenariul, cu poantele, cu vorbele scrise foarte puternic. Nu poţi să faci comedie din „Hamlet”, de exemplu. Nu ai cum. De aceea s-au scris comedii, drame, tragedii. Partitura pe care joci este definitorie pentru tine ca actor.

Motivul pentru care am menţionat de aceste roluri – chiar dacă unele sunt doar apariţii – este că în ultimii doi-trei ani vedem o revenire a ta foarte puternică în cinema, în filmul românesc.

Spre marea mea fericire.

Cât a fost dorinţă şi cât a fost întâmplare? Totul a început cu „Love Building”, apoi cu „Alt Love Building” şi, mai recent, „Metabolism sau când se lasă seara peste Bucureşti”, „Acasă la tata”, „Bucureşti Non-Stop”.

Ar fi ipocrit să spun că n-ar fi o dorinţă. Pe de altă parte, întâmplarea a jucat un rol definitoriu, aşa cum a jucat întotdeauna în viaţa mea. Aş putea spune că lucrurile au depins de mine, dar în mare măsură nu s-a întâmplat asta. Nu au depins de mine, pentru că pur şi simplu s-a întâmplat. În momentul în care s-a terminat cu serialele din Buftea, am făcut „Love Building” (2013 – n.r.). Sincer – mai mult la insistenţele lui Dragoş (Bucur). Dragoş a fost iniţiatorul proiectului, Dragoş a crezut în acest proiect, că putem să-l facem. După care a fost întâmplarea că „Love Building” a avut succes. Şi atunci – fiind parte din proiect – am fost şi eu pus din nou în lumina reflectoarelor. A fost un rol destul de greu şi oarecum exotic. A fost o comedie care a prins la public. Am reajuns în ochii oamenilor ca actor de film. Dar trebuie să spun că îi sunt recunoscător lui Dragoş, pentru că el a crezut foarte tare în proiect. El s-a zbătut foarte tare. Sigur, noi l-am produs, am jucat în el, dar iniţiatorul proiectului el a fost, alături de Iulia Rugină (regizoarea – n.r.).

După care a venit Andrei Cohn la mine şi m-a întrebat dacă vreau să joc în film. Mă aşteptam la o perioadă de casting de două-trei luni, dar el mi-a spus: „Nu, dacă vrei să joci, semnăm contractul şi gata”. Ceea ce iarăşi a fost un cadou de la Dumnezeu, pentru că nu mă aşteptam. Era foarte posibil să facă un casting şi să nu iau castingul. Să cheme mai mulţi actori, printre care şi pe mine, şi să nu-l iau. Este un lucru absolut normal, un lucru care face parte din fişa postului, din riscurile meseriei, ca să spun aşa. Şi a făcut acest film foarte bun, „Acasă la tata”, la care eu ţin foarte mult.

Apoi am intrat în teatru, pentru că mi-a propus Peter Kerek o colaborare. Lucrurile s-au întâmplat, nu a depins foarte mult de mine. Singurul mod prin care au depins de mine a fost dorinţa mea secretă de a reveni şi de a face din nou film, de a face din nou teatru, adică lucrurile pentru care mă pregătisem.

Uitându-te înapoi, la începuturile tale, cum priveşti acum primele două filme, cele care au însemnat intrarea ta puternică în cinema: „Marfa şi banii” şi „Occident”?

Ca pe o întâmplare. Întâmplarea şi norocul au jucat în viaţa mea un rol absolutamente decisiv. Nu am avut niciun fel de contribuţie esenţială. Singura mea contribuţie a fost că eu am fost serios şi mi-am văzut de treabă. Mă bucur când văd actori mari care spun la fel: „Norocul. Acolo m-a dus viaţa, întâmplarea”. În general, regizorii nu caută actorul cel mai bun, ci caută actorul cel mai potrivit pentru un anumit rol, care să servească decisiv rolul.

La „Marfa şi banii” am avut noroc cu carul. Am mai spus asta: am ajuns la casting din întâmplare şi am luat rolul. L-am cunoscut pe Cristi Puiu, lucru care m-a impus ca actor de film atunci. Apoi l-am cunoscut pe Mungiu, la petrecerea de final de la „Marfa şi banii”, şi mi-a zis: „Ştii, peste şase luni aş vrea să fac un film şi aş vrea să te iau”. Mulţi regizori spun asta, mulţi actori îşi fac speranţe. El, după şase luni, chiar a sunat şi m-a luat în film. Lucrurile s-au întâmplat într-un mod fericit. Aş fi ipocrit să spun că am avut eu o contribuţie şi că datorită viziunii mele asupra propriei cariere am făcut ceva. A fost o perioadă foarte bună, o perioadă care mi-a ţinut de cald ani şi ani de zile, pentru că lumea putea să privească ce am făcut zece ani (perioada telenovelelor – n.r.) sau putea să privească în urmă şi să spună: „Da, dar el a jucat în filmele alea” („Marfa şi banii” şi „Occident” – n.r.).

Pentru că ai adus discuţia aici: tocmai despre acei zece ani vreau să vorbim. Cum îi priveşti acum? Cumva, pare că dorinţa ta a fost de a te desprinde de acei zece ani, de rolurile cu care ai fost asociat.

Din an în an eu îmi spuneam că e ultimul serial pe care îl fac. După care iar mi se propunea ceva, iar făceam. Și s-a prelungit foarte mult perioada asta. Acum pot să spun că la Buftea am cunoscut actori mari. M-am antrenat foarte mult. Sigur, ca percepție…. Știi cum e? Problema la mine e că am avut și succes. Dacă jucam printr-un serial și eram acolo doar unul care juca și el în seriale și face bani… Dar eu când am dat-o, am dat-o „en fanfare”. Am făcut primul serial, a bubuit toată România. Imediat am revenit într-o contrabalansare puternică: „Domnule, el făcuse filmele alea importante și acum uite ce face, este cel mai titrat actor de seriale, de telenovele, din România”. Am apărut și acolo în lumina reflectoarelor foarte puternic.

Marea majoritate a actorilor din România au jucat acolo. Din toate generațiile. Mari actori, mari nume. Acesta este avantajul suprem de pe acele platouri, pentru că i-am cunoscut pe acei actori, pentru că am lucrat foarte mult cu ei și pentru că le-am înțeles, într-un fel, modul de a gândi, poveștile de viață. Am văzut cum se pregătesc, cum joacă. Pentru mine a contat. Știu că la nivel personal, global, pe termen lung, acea perioadă m-a ajutat foarte mult.

O regreți în vreun fel?

Nu am ce să regret. În plus, lucrurile s-au rearanjat și nu cred că a fost o alegere rea.

Ai simțit cumva – atunci sau după – că din cauză că erai în aceste proiecte regizorii începuseră să te asocieze cu telenovelele? Ai simțit că din cauza asta ai stat departe de filmele importante ale Noului Cinema Românesc care apăreau în acei ani?

Presupun că asta e cauza… Mie mi s-a întâmplat o chestie foarte ciudată. În 2011 s-au făcut 10 ani de la „Marfa și banii” și TIFF-ul a făcut o ediție aniversară pentru film. Eu nu mai fusesem la TIFF din anul 2003. Venisem după opt-nouă ani. Când am ajuns, am simțit asta: toată lumea filmului era acolo, iar oamenii se bucurau sincer că mă văd. Dar erau și surprinși, aproape că uitaseră: „Papi, dar tu ce faci?”. Ne îmbrățișam, ne pupam. Atunci mi-am dat seama că eu nu mai eram o prezență permanentă în lumea filmului, că mă izolasem într-un fel. Și că revenisem în ochii oamenilor.

Ca să faci filme, trebuie să fii oarecum vizibil. Într-un fel, trebuie să fii prezent. Nu să fii intruziv, nu să fii băgăcios, nu să dai telefoane, dar trebuie să fii prezent în zonă pentru ca atunci când cineva face o panoramare cu privirea să te aibă și pe tine în raza lui de acțiune. În studio (Buftea – n.r.) noi munceam foarte mult – 10-15 ore pe zi și, atunci, eram oarecum izolat. Nu mai făceam nici teatru. Mă izolasem în studiourile de la Buftea. Iarăși, nu pot să spun că a fost o alegere personală, ci așa s-a întâmplat, așa m-a dus viața. Sincer, în momentul în care s-au terminat serialele și am plecat, am revenit (în cinema și în teatru – n.r.) printr-un șir fericit de întâmplări, datorat în mare măsură prietenilor mei.

Acum ai mai face un serial, dacă ţi s-ar propune?

Seriale cum am făcut eu atunci nu o să se mai facă în România, presupun, niciodată, pentru că nimeni nu mai e nebun acum să bugeteze 200 de episoade. Dacă bugetai 200 de episoade, câştigai o căruţă de bani dacă acele episoade făceau rating. Dar pierdeai o căruţă de bani în momentul în care nu făceau rating. Nimeni nu îşi mai permite acum să mai facă seriale aşa. Presupun că televiziunea ia din nou amploare, că o să se facă seriale. Presupun că aş mai face.

Dar acum serialele se fac mult mai îngrijit, au mai multă legătură cu filmul. În plus, mentalitatea oamenilor nu mai este atât de abruptă: dacă ai intrat să faci seriale înseamnă că eşti un actor care nu mai are ce să mai facă în lumea filmului. Nu mai faci teatru, nu mai faci film, tu du-te şi fă seriale. Acum lucrurile sunt întrepătrunse. Mentalitatea este oarecum americană: lucrează. De exemplu, Kevin Spacey joacă şi în seriale, face şi filme, joacă şi teatru. Se numeşte că acel actor lucrează pur şi simplu, se dezvoltă. Pe de altă parte, actoria este un drum individual, personal, pe care tu ca actor nu prea poţi să-l gestionezi. Nu este ca regia, să alegi. Tu poţi ori să refuzi, ori să primeşti un rol. Atât. Sigur, este o alegere…

Dar în anumite limite.

Ca actor, tu trebuie să lucrezi. Nu e ca la fotbal, că trebuie să ai jocuri în picioare. Dar, pe de altă parte, trebuie să lucrezi, trebuie să te antrenezi. Actoria se leagă foarte mult de acţiune. Trebuie să acţionezi. Nu poţi să stai acasă şi să refuzi şi, după aceea, să spui: da, dar ce mare actor sunt! Dacă nu joci, nu poţi să mai fii mare actor. Iar cariera e un termen foarte generalist. Nu o poţi gestiona. Nu poţi să ştii dacă peste 20 de ani vei fi la Hollywood sau vei fi căzut într-un şanţ, alcoolic. E complicat.

În perioada 2001-2002, când ai debutat în cinema, nu se conturase încă foarte clar ideea de Noul Val. Dar simţeai la acea vreme că făceai parte din ceva nou, care încerca să se desprindă de ce fusese până atunci? Conştientizai asta?

Ceea ce conştientizam era personalitatea lui Puiu, de exemplu. Propria-mi valoare, ca să zic aşa, nu o aveam în calcul. În schimb, conştientizam faptul că există printre noi un mare regizor. Noi nu-l ştiam pe Puiu. El făcuse şcoala în Elveţia, aşa că nu avea parti-pris-uri cu actorii. A luat la casting ceea ce i s-a părut cel mai potrivit pentru rolurile pe care le-a avut în film. Era absolut fascinant: cum vorbea cu noi, cum lucra cu noi. Ne-a dat filme să vedem. Simţeam că, într-un fel, ne „mufasem” de un mare regizor, de o mare personalitate.

marfa si banii

Alexandru Papadopol, Dragoș Bucur și Ioana Flora în „Marfa și banii”

Cristi Puiu şi voi, actorii, eraţi debutanţi.

Eram toţi debutanţi. Şi mai era încă ceva: simţeam că facem parte din generaţia neteatralizării în film.

Asta simţeaţi?

Da. Pentru că modul de a face actorie de film era oarecum altul. Neteatralizarea. Tot timpul cu vocea jos, cu intenţii clare şi cu un efect maxim. Trebuia să transmiţi mult mai mult prin nişte mijloace foarte condensate.

În şcoală nu aţi învăţat aşa ceva?

Nu. Nici nu am făcut actorie de film în şcoală. Actoria de film eu am făcut-o cu Puiu şi Mungiu. Mungiu avea fix aceeaşi mentalitate: să transmiţi cât mai mult cu minimum de mijloace. Din acest punct de vedere, noi făceam parte din generaţia care a pornit neteatralizarea în film.

Cum vezi tu relaţia dintre actor şi regizor în cinema?

Ei nu mai sunt nişte regizori, ei sunt autori de film, adică scriu scenariul, fac regie. Puiu mi-a spus o chestie foarte deşteaptă: „Vezi, va trebui să mă asculţi, pentru că eu ştiu, eu am scris scenariul, iar personajul pe care l-am gândit există de dinainte să te cunosc pe tine”. Atunci, tu trebuie să ai încredere în regizor că prin tine, prin omul viu care eşti, el îşi pune în practică ideile şi transmite un anumit mesaj.

Asta ai încercat să faci tu?

Există genul de actori care spun: „lasă-mă pe mine, lasă-mă să-mi aduc eu contribuţia”. Dar contribuţia ta este să respecţi cât mai bine indicaţiile regizorului. Tu vei fi considerat un actor cu atât mai bun, cu cât vei respecta anumite indicaţii. Eşti un actor cu atât mai bun, cu cât încerci să asumi şi să integrezi cât mai mult ceea ce îţi cere regizorul. E adevărat – regizorul trebuie să fie bun. Trebuie să fie un scenariu bun, pe care şi regizorul, la rândul lui, trebuie să îl servească.

Este un amestec între „supunerea” faţă de ceea ce cere un regizor şi o creativitate a actorului care trebuie să vină în întâmpinarea cerinţelor regizorului.

Creativitatea actorului trebuie să vină din intensitatea cu care el este prezent în momentul respectiv. Asta este partea de creativitate a actorului. Intensitatea. Nu improvizaţia, nu altceva. Discuţi personajul. Este celebra vorbă de la (Ion) Cojar: „Înţeleg şi cred”. Actorii se diferenţiază la nivel de credinţă: unul crede mai mult în ceea ce spune, altul crede mai puţin. Asta ţine de momentele de prezenţă. Şi aici intervine geniul regizorului, rezolvarea regizorului, care să te facă să crezi la acel moment în vorbele respective. Este esenţial. Iar tu ca actor trebuie să te laşi să crezi. Adică ceea ce se numeşte „să-ţi asumi”. Tu îţi asumi de fapt rolul în acest fel. Şi după ce îl treci prin propriul tău filtru foarte puternic, atunci va ieşi şi personajul.

Simți nevoia ca regizorul să îți ofere un background al personajului, care să fie mai mult decât ceea ce apare în film?

Andrei Șerban zice o vorbă foarte deșteaptă: tu ca actor trebuie să știi că personajul este mult mai mult decât tine. Să nu încerci să îl tragi la tine în mod esențial. Să îl treci prin tine, dar nu să îl tragi la tine. E celebra vorbă cu actorul leneș care spune: „A, Hamlet. Da, Hamlet avea cam problemele mele”. Nu avea problemele tale. Asta înseamnă că ești un actor leneș și care încearcă să tragă la el problemele personajului. Nu, personajul are niște probleme mult mai mari decât tine și tu trebuie să știi acest lucru. Ovidiu din „Marfa și banii” avea niște probleme mult mai mari decât mine. Nu pentru că i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, dar el trebuia să creadă, mai mult decât cred eu în orice, că vrea ladă frigorifică, să își facă butic, să vândă salam. Eu trebuie să cred în acel moment lucrurile respective. Adică ceea ce spune Puiu foarte bine, genial: să fii prezent în fața camerei. Prezența! Nu să joci, doar să fii.

Crezi în ideea pe care o vehiculează de multe ori publicul: „filmul a fost prost, dar actorii au fost buni”?

Ca actor, poți să te scoți. Dar nu va trebui să crezi niciodată că ai făcut vreun mare rol. Tu faci un mare rol numai înglobat într-un context perfect, într-un cerc. Sigur, e o chestie arhicunoscută: actorul se poate scoate. El spune: E nasol, dar atunci trebuie „să ies la față”, cum se zice. Scoate rolul la față, scoate-l cât să nu fii rău. Sau cât să fii mai bun decât alții. Dar nu vei fi niciodată un mare actor într-un film prost. Gândește-te, Rebengiuc era genial în „Moromeții”, dar filmul era foarte bun, toți ceilalți actori jucau foarte bine, imaginea era bună.

Dar, de exemplu, rolul dintr-un film ca „Buzduganul cu trei peceți”, unde îl juca pe Mihai Viteazu, nu a rămas ca unul mare.

Mie mi-a plăcut acolo.

Dar asta pentru că, într-adevăr, în orice joacă o face cel puţin bine.

Victor Rebengiuc este cel mai mare actor pe care l-am văzut în viața mea. Cred că cinematografia românească pe zeci de ani de zile se leagă de personalitatea acestui actor.

L-ai menționat pe Andrei Șerban, motiv bun pentru a trece și la teatru. Ai spus și tu că revenirea în cinema se leagă de o revenire și în teatru. Ați fost o generație care, deși a făcut actoria de teatru, a devenit cunoscută prin cinema. Cât a fost revenirea în teatru rezultatul unei dorințe foarte mari şi cât a fost urmarea unor întâmplări?

În facultate, dădeam importanță examenelor de la școală. Aveam niște examene care erau definitorii pentru existența mea de atunci. Oricâte filme aș fi făcut, eu aveam examen Cehov sau examen Shakespeare și nu aveam niciun fel de aere de vedetă care făcuse filme. Examenul era cel mai important lucru din viața mea. Mă pregătisem pentru teatru. Jucam încă din anul trei la Casandra. Am jucat roluri principale. Anul trei și anul patru am jucat foarte mult. La Casandra am jucat doi ani enorm pentru un student. Dacă mă întreba cineva dacă o să fac filme sau dacă o să fac televiziune, spuneam „Doamne ferește!”.

Eu mă gândeam că sunt actor de teatru. Fac parte din generația care încă mai credea că a te angaja într-un teatru din București este esențial. Era garanția că vei putea încerca să joci personaje, că vei fi vizibil. Am trăit şi încă trăiesc cu mentalitatea asta. Cel mai important lucru din viața mea profesională este revenirea în teatru. Sufletul meu era acolo. Nici nu îmi închipuiam viața fără teatru. Nu îmi dau seama cum am trăit atâția ani fără să fac din nou teatru. Intrasem într-un fel de amorțeală. Dar de cinci ani joc în disperare teatru. Joc în disperare și joc cu patimă.

Iarăși, pot să spun că am avut un noroc incredibil că m-a luat Kerek (regizorul Peter Kerek – n.r.) în piesa „Liniște! Sărut. Acțiune!”. Trebuie să-i mulțumesc, fie vorba între noi, și lui (Pavel) Bartoș, pentru că el a tras de mine să revin în teatru, el a crezut: „Hai, Papi, că ar trebui să revii la teatru!”. Era un moment în care eu nu prea mai credeam. Dar am reușit să mă angajez la Odeon. Asta îți oferă garanția că joci. Iarăși, Dorina Lazăr, care a avut până acum mare grijă de mine. Am jucat la niște regizori foarte importanți, în piese importante, roluri importante, care îți dau un „drive” în viață, îți dau un suflu, respirație.

Un echilibru.

Un echilibru și faptul că ești util. Cel mai rău lucru pentru un actor este să nu fie util, să lâncezească. Ori teatrul îți dă o deschidere fantastică. Te duci, ai spectacol, ai repetiții, cu toate suișurile și coborâșurile din perioadele respective. Cred că este cel mai important lucru care mi s-a întâmplat în viața profesională până acum – revenirea în teatru și faptul că joc la Odeon. Momentele de pe scenă sunt solare.

Revenirea în teatru e mai importantă decât revenirea în cinema?

Nu le-aș pune în balanță. A face filme nu este o constantă. Faci un film-două pe an. Lumea te întreabă ce mai filmezi, dar de fapt nu își dă seama. Mie îmi apare „Două lozuri”, dar eu l-am făcut anul trecut. De atunci și până acum oamenii cred că am făcut ceva, dar tu ca actor filmezi o lună pe an, și cam aia e. Unsprezece luni trebuie să faci ceva. Nu poți să trăiești gândindu-te la momentul când o să apară filmul. În acele 11 luni trebuie să fii util, trebuie să acționezi, trebuie să trăiești și trebuie să te bucuri de meseria ta.

Și aici vine teatrul.

Și aici vine teatrul, care îți dă putere. Îți dă forță să mergi înainte. E un mod minunat de a te exorciza.

În ce sens?

Ca actor trebuie să știi că acele două ore le ai pentru tine. Asta spunea Dem Rădulescu: „Dragă, dacă tot ești pe scenă două ore, încearcă să fii cât poți tu mai pe bune”. Sunt actori care așteaptă două ore să se termine spectacolul.  Dacă două ore stai acolo și tot nu poți să pleci, de ce să nu fii cât mai pe bune?! El ne spunea: „Gândește-te, e momentul tău. Tu poți să fii prost, deștept, urât, frumos, cum oi fi, dar două ore ești pe scenă și oamenii au plătit bilet ca să te vadă. De ce nu îți acorzi ție acele două ore?”

Este un dar de la Dumnezeu. Nu toată lumea îl are: două ore să fie puse reflectoare pe tine și să poți să spui ce ai de spus, în diferite feluri. Poți să te exprimi. De aia vor oamenii să se facă actori, pentru că inconștient simt nevoia de exprimare, pe care nu pot să o aibă la birouri sau în altă parte. Pentru a încerca să se exhibe. Nu poți să îți bați joc de meserie.

Iar eu joc cu „înverșunare”. Îmi place pe scenă. Pentru asta m-am pregătit. Asta am vrut să fac dintotdeauna. Ce s-a întâmplat în rest… Trebuie să aibă o noimă toată pauza asta. M-am gândit și la asta: poate că pauza a fost ca un resort, pentru că acum joc mult, joc la regizori importanți. Și, mai mult decât atât, mă bucur. Mă bucur de ceea ce mi se întâmplă. Nu mulți spun asta. Iar bucuria asta este cea mai importantă, pentru că, de fapt, cu ea rămâi. Bucuria de a fi pe scenă, în acel loc superb. Când traversez scena dintr-o parte în alta și mai am un moment când mă întorc înspre sală și mă uit la cât de frumos e acel teatru, îmi zic: „Eu joc aici. Diseară o să joc pe scena asta”. Este un loc absolut special.

Există riscul rutinei? Și, dacă există, cum te aperi?

Tu decizi dacă te blazezi. La teatru, actorul decide dacă se blazează sau nu. Te blazezi în momentul în care nu-ți mai place. Ori eu cred că este departe de mine acest pericol. Tu decizi. Și o faci în momentul în care consideri întâmplările exterioare actului artistic ca fiind esențiale. Ele nu sunt esențiale. Singurul lucru esențial este să fii acolo pe scenă și să îți faci treaba cât mai bine.

Nu știu în ce măsură mai ai timp să vezi și spectacolele colegilor. Cum simți la acest moment teatrul din România sau cel puțin pe cel din București?

Noi mergem foarte mult în turnee. Aproape mai mult în turnee vezi spectacole din țară. Mai vezi și unele spectacole din București. Am bătut țara în lung și în lat cu Odeon și am avut un succes nebun. E adevărat, trebuie să spun că și spectacolele sunt foarte bune: „Titanic vals”, al lui Alexandru Dabija, „Svejk”, tot al lui Dabija, „Liniște! Sărut. Acțiune!”, al lui Peter Kerek, o comedie foarte bună.

Dar cum simți în acest moment teatrul românesc?

Teatrul trăiește o deschidere fantastică acum, aşa cum a fost cu Noul Val în film.

De când simți că se întâmplă asta?

Eu nu am fost conectat așa de bine la acest fenomen. Fișa postului este următoarea: trebuie să vină lumea la teatru. În momentul în care vine lumea la teatru și se bucură de spectacol, atunci lucrurile sunt aranjate și sunt echilibrate de ambele părți – și din partea actorilor, a „instituției”, și din partea publicului. Cred că vremea întrebărilor va fi când nu va mai veni lumea la teatru. Dar deocamdată sălile sunt arhipline de iarna până vara, încontinuu. Atunci, poți să spui că teatrul este un fenomen solar în România.

Cel mai nou spectacol al tău, cu care ai încheiat recent repetițiile cu publicul, este „Soldatul de ciocolată”, de Andrei Șerban. Cum arată spectacolul, ce impresie îţi face?

A fost o perioadă destul de intensă de repetiții, pentru că timpul a fost foarte condensat. Andrei Şerban a excelat prin a nu scăpa lucrurile din mână. Ne-a împins limitele la maximum și se pare că spectacolul are un mare succes. Lumea aplaudă, sunt urale la sfârșit. Presupun că ne-am atins scopul. Să lucrezi cu Andrei Șerban este o aventură și o experiență. Ajunge să îți împingă limitele, tu nemaiștiind unde te afli exact. Știe exact ce are de făcut și ține enorm la personaje. Personajul este mai puternic decât tine, iar asta înseamnă ca tu să îți împingi limitele și să îți asumi niște date concrete ale personajului respectiv.

Reflexul actorului este ca imediat să tragă personajul la el, mai ales când timpul este scurt și când cerințele sunt foarte multe.  Așa cum spune școala de teatru clasică, trebuie să îți asumi modul de a gândi al personajului. Oamenii gândesc diferit. Perspectiva este diferită de la un om la altul. Iar tu trebuie să îți asumi modul de a gândi al personajului: ce poate să facă, ce poate să nu facă. Cum vede personajul meu lumea.

Relația actor-regizor este totală. Noi suntem suma întâlnirilor pe care le avem cu regizorii. De fapt, regizorul ce face? Lui îi pasă de piesa lui. Și cu cât îi pasă mai mult de piesă, cu atât va cere mai multe de la tine ca actor, pentru că tu ești omul viu prin care piesa ajunge să fie jucată. Omul viu care dă naștere unor cuvinte scrise pe hârtie. El îți va cere cât mai mult, pentru că îi pasă de piesă.

Așa e Puiu în film. Toată lumea zice că e greu să lucrezi cu el. E greu, dar lui chiar îi pasă de film. Și, atunci, e normal ca dacă tot te-a creditat pe tine ca actor să joci în filmul lui să îți ceară maximul din ce poți să dai. Este foarte simplu. Ești un actor cu atât mai bun cu cât vei da tot ceea ce poți pentru acel film. Ca să te bucuri apoi la premieră. Și mai e ceva: trebuie să te țină nervii, să te țină ficatul, să te țină sănătatea.

Teatrul și filmul îți creează și o autodisciplină ție ca om, să poți să înțelegi lucrurile și să poți să le iei frontal, bărbătește. Să nu te panichezi, să nu te enervezi. Și să ai ținta clară, și anume rolul, rolul, rolul.

Te-a tentat vreodată sau te-ar tenta să încerci și tu regie, de teatru sau de film?

Nu. Mi se pare foarte greu. Cred că trebuie să fie o dorință interioară, să nu poți să trăiești fără asta și atunci să vrei să faci regie. Dar să te apuci să faci regie sau să scrii scenarii pentru că nu ai succes în altă parte, nu e un drum prea bun. Deocamdată eu am foarte multe de învățat ca actor. Încă am o grămadă de întâlniri de bifat, așa că deocamdată rămân actor. În plus, mie îmi place pe scenă. Îmi place să joc. Îmi place la cadru. Oricât de greu ar fi, pentru mine devine o provocare. Cred că face parte din natura mea umană, din zodia mea – berbec – de a mă lupta cu rolul. În plus, ca regizor trebuie să fii un pic mai deștept decât ceilalți. Să ai o viziune mai amplă asupra lucrurilor, pe care eu cred că încă nu am cuprins-o.

Sau poate nu ai descoperit-o.

Sau poate nu am descoperit-o, da.

 

Sursa foto: Mircea Gherase

12
/12
/18

20 scurtmetraje din toată lumea și 10 scurtmetraje românești concurează anul acesta pentru trofeele NexT. Selecția filmelor pentru Competiția Internațională și Competiția Națională a fost realizată și în acest an de către Oana Ghera și Massimiliano Nardulli. Selecționerii au ales voci noi care onorează încă o dată misiunea festivalului la această ultimă ediție, aceea de a descoperi și aduce în prim-plan atât filmele scurte cu adevărat inovatoare, cât și pe cei care le creează.

12
/12
/18

TOP Documentarele își fac cu greu loc în cinematografe. Așa că pentru a viziona cele mai noi filme de nonficțiune nu ne rămân decât festivalurile și diferitele platforme. Am ales 10 documentare care m-au impresionat cel mai mult dintre cele văzute în 2018. Sunt filme extrem de stimulante și de îndrăznețe.

11
/12
/18

Ziua Internaţională a Tangoului, sărbătorită în 11 decembrie începând din anul 1977, a fost proclamată în onoarea a două figuri legendare ale muzicii argentiniene: Carlos Gardel, Regele Tangoului şi Julio De Caro, ambii născuţi într-o zi de 11 decembrie/ În 1935 Carlos Gardel compunea „Por una cabeza”, unul dintre cele mai cunoscute tangouri din istoria muzicii. 

10
/12
/18

A 22-a ediție a Festivalului Internațional de Film Studențesc CineMAiubit și-a desemnat câștigătorii sâmbătă, 8 decembrie 2018, într-o atmosferă emoționantă și plină de exuberanță. Premiul pentru cel mai bun film a revenit peliculei belgiene PABLO, în regia lui Sergio Guataquira Sarmiento.

10
/12
/18

METROPOLIS VIRAL. Filmul "Avengers: Endgame" bate recorduri chiar înainte de apariția sa în cinematografe. Lansat pe 7 decembrie, trailerul de aproape două minute și jumătate a înregistrat 289 milioane de vizualizări pe YouTube, Facebook și Twitter,  devenind cel mai vizionat trailer în primele 24 de ore de la lansare.

10
/12
/18

Bucharest Art Film Festival (BAFF) va proiecta în perioada 10-12 decembrie filme de(spre) artă la Galeria Halucinarium, din Calea Giulești 14. Art Film Festival încearcă la această a III-a ediție să creeze experiența ideală destinată publicului de cinema și zone conexe, aducându-l într-o galerie de artă timp de 3 seri. Programul fiecărei zile începe la ora 19:00, intrarea la proiecții fiind liberă în limita locurilor disponibile.

09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

07
/12
/18

CRONICĂ DE FILM Cu fizicul său firav, care sugerează o supunere cvasi-reflexă față de ceilalți, și cu chipul său caraghios, aproape imperturbabil dacă nu ar fi străpuns uneori de câte un zâmbet forțat, Marcello setează din start atmosfera de comedie neagră ce domină noul film al italianului Matteo Garrone, „Dogman” (2018).

07
/12
/18

Filmul Belgian GIRL, nominalizat la Globurile de Aur pentru Cel mai bun film străin, va deschide Oscar Weekend (18 - 20 ianuarie 2019, Cinema Elvire Popesco). "Oscar Weekend" are loc înaintea anunțării nominalizărilor la cea de-a 91-a ediție a premiilor Oscar (22 ianuarie), trofeele Oscar 2019 urmând să fie acordate în cadrul Galei din 24 februarie 2019. 

07
/12
/18

Cea de-a 12-a ediție a Festivalului Internațional de Film NexT pune reflectoarele pe Portugalia, cu două programe a câte cinci scurtmetraje reunite sub titlul Focus Portugalia. Primul program, The Heart and the Body, va fi proiectat sâmbătă, 15 decembrie, iar cel de-al doilea, On Politics, va putea fi văzut duminică, 16 decembrie, ambele la ora 16.30, la Cinema Muzeul Țăranului.

07
/12
/18

Filmul „Vice” al lui Adam McKay, o dramă despre fostul vicepreşedinte Dick Cheney, cu Christian Bale, Sam Rockwell, Steve Carell şi Amy Adams în distribuţie, a primit cele mai multe nominalizări la cea de-a 76-a ediţie a galei Globurilor de Aur. La categoria miniserial sau film de televiziune cele mai multe nominalizări, în număr de 4, le-a primit „The Assassination of Gianni Versace”.

06
/12
/18

În timpul Războiului Rece, undeva între Polonia stalinistă, ruinată de cel de-al doilea război mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață pătimașă trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică imposibilă. Îi desparte totul: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale sorții. Cu toate acestea, sunt în mod fatal condamnați să fie împreună.

05
/12
/18

"Amintirile nu aparţin numai trecutului. Ele ne determină viitorul." - Jeff Bridges. Câștigător al unui Oscar în 2010, pentru prestația din “Crazy Heart”, actorul american Jeff Bridges a împlinit, ieri, 69 de ani. 

05
/12
/18

În premieră la Digi Life (6 decembrie, ora 21:00), „Martorul 248”, un documentar despre dreptul la educație - În România, abandonul școlar este îngrijorător, iar în lipsa experiențelor de învățare adecvate, copiii din zonele sărace  rămân captivi în mediul familial marcat de privațiuni, ostil dezvoltării lor. Copiii din zonele cele mai sărace încep școala fără noțiuni de bază, cum ar fi abilitatea de a identifica cifrele sau culorile.

05
/12
/18

Tânărul critic de film Victor Morozov, care studiază în Franţa, scrie despre cinema-ul unuia din cei mai interesanţi regizori francezi ai momentului, Mikhaël Hers, prea puţin cunoscut în România.

Page 1 of 22412345...102030...Last »