OPINIE Proaspăt intrat şi în cinematografele de la noi, un nou film şochează o parte a spectatorilor, care îl califică drept „scârbos” sau „odios”: „Mănuşa de Aur”, cu care Fatih Akin a agitat puternic apele şi la premiera mondială din competiţia de la Berlin. Când am devenit atât de sensibili?
Un articol de Ionuţ Mareş|23 iunie 2019
După TIFF, unde „Mănușa de Aur” a putut fi văzut în premieră în România, un coleg de breaslă mă întreba într-un mesaj privat pe Facebook cum mi s-a părut filmul lui Fatih Akin.
El ieșise din sală după jumătate de oră, din cauză că i s-a făcut greață, lucru care – spune el – i s-a întâmplat pentru prima dată la un film.
Mai recent, imediat după ce „Mănușa de Aur” a intrat și în cinematografe, distribuit de Independența Film, scriitoarea și jurnalista Elena Vlădăreanu, autoarea unor foarte bune emisiuni de radio despre cinema, a postat pe contul ei de Facebook că de Fatih Akin „parcă îmi pare rău pe bune, parcă avea ceva al lui, s-a dus naibii, cu porcăria asta scârboasă”.
Tot ea a mai împărtășit că a rămas singură în sală la final, după ce restul spectatorilor au ieșit. O situație asemănătoare a povestit și un alt utilizator.
Într-un comentariu la aceeași postare a Elenei Vlădăreanu, o mai tânără colegă de breaslă scrie că este un „film odios pe toate palierele”.
Eu însumi îmi amintesc că destui spectatori au ieșit din uriașa sală „Florin Piersic” de la Cluj-Napoca la una dintre proiecțiile de la TIFF.
Reacții similare de dezgust și de respingere au fost relatate în presa internațională sau au putut fi citite chiar în cronici imediat după premiera de la Festivalul de la Berlin, unde filmul a fost inclus în competiție.
Nu sunt un fan al lui Fatih Akin, sau cel puțin nu al ultimelor lui filme: precedentul, „În ceață” (2017), mi-a displăcut profund, iar „Tăietura” (2014) mi s-a părut un eșec colosal. De începuturile sale îmi aduc aminte însă cu plăcere, numai că de atunci nu am mai revăzut acele titluri care l-au făcut cunoscut și care aduceau ceva proaspăt, în special pentru că erau plasate în lumea turcilor din Germania, la intersecția a două culturi și civilizații.
Mărturisesc că m-am simțit la rândul meu ușor inconfortabil în timpul vizionării, mai ales în prima parte.
Și amintesc că am fost de asemenea scârbit de ceea ce am considerat a fi violența gratuită, bombastică și demonstrativă, dar și cinismul dintr-un film ca „Uciderea cerbului sacru” (2017), al grecului Yorgos Lanthimos.
Cu certitudine, „Mănușa de Aur” este un film făcut să șocheze și să enerveze. Și nu atât pentru că are în centru un criminal în serie, bolnav psihic și misogin, din Hamburgul anilor `70, cât pentru modul explicit și brutal în care Fatih Akin alege să pună în scenă crimele, care au ca victime numai femei, unele dintre ele fiind violate înainte și apoi dezmembrate.
Și totuși, de ce suntem atât de sensibili în fața unui film, adică o operă de artă?
S-a întâmplat la începutul anului și cu ultimul film-șoc al lui Lars von Trier, „The House That Jack Built” (2018). Cu atât mai surprinzătoare au fost reacțiile în cazul danezului, cu cât filmul său oferea un final eliberator, după seria de orori la care fuseserăm puși să asistăm până atunci.
În „Mănușa de Aur” nu există un final salvator (deși criminalul este în cele din urmă prins), dar pe parcurs se devoalează intenția lui Fatih Akin. El pornește de la un caz real și îl duce la extrem, în care grotescul este dublat de caricatură. Fatih Akin nu lucrează cu un naturalism ca al lui Serghei Loznița, ci într-o convenție artificială – de la felul în care arată personajele și până la barul în care își duc existența sordidă, numit „Mănușa de Aur”.
Însă dincolo de această fațadă narativă și de șocul produs de regie, există o motivație: cineastul german de origine turcă face un portret dur al unei Germanii postbelice, în care dezvoltarea economică nu îi include și pe marginali, pe oropsiți, și în care trecutul nazist nu pare pe deplin asumat și, de aceea, produce încă efecte înfiorătoare.
Este o lume decăzută, grotescă, violentă – dar suntem într-o ficțiune. Așadar, în ciuda acestor lucruri, de ce șochează totuși atât de mult? Cruzimea este greu de suportat, însă aici e vorba de un limbaj artistic (și care pe deasupra nu glorifică violența, tocmai pentru că refuză identificarea cu protagonistul, descris ca un monstru). Un lucru care nici măcar nu ar mai trebui menționat.
O posibilă explicație ar fi că, sub diferite asalturi, mai ales cel al logicii aproape omniprezente a serialelor, dar și a unui discurs intelectual cvasi-conformist, până și filmele de autor par să se fi cumințit în marea lor majoritate, ceea ce a anesteziat disponibilitatea spectatorilor spre forme mai radicale sau perturbatoare de cinema.
Forme care, în unele perioade ale modernismului cinematografic, erau norma sau cel puțin erau primite cu o mai mare înțelegere – de pildă, horror-urile americane de acum câteva decenii. Produceau spaimă, dar erau căutate și vizionate, ca ceva interzis.
În prezent, când te lovește un astfel de film, reacția este de imediată respingere. Probabil este o evoluție firească și de dorit – ceea ce era de acceptat odată nu poate fi acceptat la infinit. Însă cred că e sănătos ca măcar să ne gândim cu luciditate la o astfel de transformare, deopotrivă a noastră și a cinema-ului, și să privim cu o mai mare deschidere și detașare.