Extraordinar cum un spectacol de la care ai ieşit deja de aproape o lună încă poate lucra în tine!
Un articol de Andrei Crăciun|6 iulie 2014
Era 11 iunie 2014, mă aflam în orașul Timișoara pentru FEST-FDR, un festival trimis de bănățenii în avangarda pretențiilor de a fi capitală culturală europeană în următorul deceniu. De-acum voi folosi timpul prezent, căci veți vedea că 11 iunie 2014 nu mi-a trecut.
Așadar, e caniculă la Timișoara. Oamenii se ascund pe sub umbreluțele de pe strada Alba Iulia care duce înspre librăria Cartea de Nisip. “Cartea de Nisip” este titlul unei cărți de Jorge Luis Borges. Mă ascund și eu de soare, când o văd. În vitrină au chiar și cartea mea, “Baricadele”. Sunt flancat de Ernesto Sabato, care este scriitorul meu preferat și Mihaela Rădulescu, care nu este scriitoarea mea preferată.
E 11 iunie 2014 și caut Sala 2 a Teatrului Național “Mihai Eminescu”. Teoretic, știu unde este. Practic, sunt la câțiva pași de a mă rătăci. Ajung. Timișorenii mi-au povestit cu mândrie destinul acestei săli – fost manej imperial, fostă sală de sport, lăsată în ruină și reînviată în scopuri strict culturale.
Sunt aici să văd spectacolul “Șaraiman”, spectacol binecunoscut, în care se îmbină arta dansului, în care Răzvan Mazilu e un maestru consacrat, buna comedie de stand-up a lui Dan Badea, și ea recunoscută ca atare, și muzica lăutărească a Romicăi Puceanu, “Șaraiman”-ul carevasăzică, dar nu doar “Șaraiman”-ul.
E un concept pretențios, care cere mult de la spectator, căci și mult i se oferă: pașii unui dansator care intră și iese din valiză, hohotul tandru de râs, autentica muzică de beție metafizică țigănească.
Dan Badea și-a adaptat repertoriul la specificul local. S-a râs îndelung și cu deplină justificare de miticii, de meltenii din București, de șaormarii și de parcagiii de care e plină capitala țării noastre. A gâdilat orgoliul timișorenilor, și bine a făcut, căci bănățenilor le place să li se recunoască statutul, justificat și el, de “frunce”.
A făcut multe glume bune, care plateau și deasupra noastră, a celor care nu facem stand-up-comedy. El a fost, însă, primul care a teoretizat teroarea care derivă din borcanele despre care obsedatele și obsedantele noastre mame ne tot interoghează, și nu numai în sezonul murăturilor.
A fost o seară la care încă mă gândesc. N-a trecut nici o lună de atunci. E prea devreme pentru melancolie. Am ieșit din fostul manej imperial cu gândul că acesta, “Șaraiman”, e unul dintre atât de rarele spectacole la care m-aș întoarce mereu și mereu, ca la mine însumi.
Foto din spectacolul „Saraiman“ – Ana Maria Moldovan
