Ana Dumitrescu: „Am lucrat cu dependenți de droguri, oameni într-o sărăcie lucie, dar și cu Regele Mihai”
https://www.ziarulmetropolis.ro/ana-dumitrescu-am-lucrat-cu-dependenti-de-droguri-oameni-intr-o-saracie-lucie-dar-si-cu-regele-mihai/

INTERVIU O întâlnire cu regizoarea documentarului „Licu, o poveste românească”, premiat la Dok Leipzig şi intrat în cursa pentru nominalizările la Oscar.

Un articol de Alina Vîlcan|31 Iulie 2018

Pe 24 august, va intra în cinematografe documentarul „Licu, o poveste românească”, regizat de Ana Dumitrescu. Prezentat în premieră la Dok Leipzig 2017, unde câştiga trofeul Golden Dove, dar și la Muzeul Filmului din Düsseldorf sau în cadrul Festivalului pentru Drepturile Omului „Solidarity” de la Tel Aviv, filmul este o incursiune în România ultimului secol, din perspectiva lui Liviu Canțer, un bărbat de 92 de ani, supraviețuitor al unor importante evenimente istorice. „Însă nu este un film istoric. Te uiți la acest film ca și cum te-ai duce la bunici și ai asculta poveștile lor”, spune Ana Dumitrescu. Născută în Franța, la Lille, aceasta se stabilea la 20 de ani la Paris, unde avea să descopere mai întâi fotografia, iar apoi cinematografia. Ce o inspiră și ce o face să se întoarcă să filmeze în România? Iată!

LICU, O POVESTE ROMÂNEASCĂ. Cine este Licu și cum a devenit viața lui un film?

Licu este omul obișnuit. Îl poți vedea în el pe vecinul sau bunicul tău. A avut nefericirea să trăiască într-o perioadă tulbure a istoriei. Ca mulți alții. În final, este o lecție de viață în care vezi că lumea poate să se prăbușească lângă tine, dar viața continuă.

La 100 DE ANI DE ROMÂNIA, filmul narează istoria țării printr-o poveste personală. Cum arată această istorie, prin ochii bătrânului?

Nu este un film istoric. Te uiți la acest film ca și cum te-ai duce la bunici și ai asculta poveștile lor. Dacă ai un bunic pe care-l iubești sau l-ai iubit, mergi în cinema cu încredere, vei avea parte de multă emoție. Și poate mai înveți ceva din alte timpuri. Dar asta este secundar.

ATRACȚIA DOCUMENTARULUI. De ce documentar, ce te atrage la acest gen?

În primul rând, când fac un film nu mă gândesc să-l bag într-un tipar anume. Nu fac distincție între filmul de ficțiune și cel documentar. Oricum, în ambele variante există o punere în scenă. Documentarul de cinema este o viziune subiectivă, pusă în scenă de regizor. În cazul lui Licu, vorbim de dubla viziune subiectivă, din viața lui de 92 de ani (acum 94), eu am rămas doar cu amintirile puternice, pe restul le-am uitat sau am ales să le uit.

LICU, O POVESTE ROMÂNEASCĂ (REGIA: ANA DUMITRESCU)

CELELALTE DOCUMENTARE. Vorbește-ne un pic despre filmele tale anterioare și provocările lor.

Două filme foarte diferite ca stil. „Khaos” a fost numărul 10 al box office-ului documentar francez din 2012. Un film despre criza din Grecia, văzută prin ochii oamenilor. „Même pas peur” este o interogare despre identitatea franceză și despre crearea fricii în discursul politic francez, după atentatele de la redacția publicației „Charlie Hebdo”.

LA VIE EN FRANCE. Cum s-a stabilit Ana Dumitrescu în Franța?

Nu eu m-am stabilit în Franța, ci părinții. Pentru mine Franța este țara mea, unde am crescut, am mers la școală și unde am petrecut 90% din viața mea. Întrebarea ar fi: de ce am revenit în România, pentru că nu aveam nicio legătură cu România, trăind puțin aici. Prima dată, în perioada 2007 -2009, și cealaltă între 2016-2018. Am venit și în 2007 și în 2016, pentru a lucra la un subiect despre România. Așa am aflat istoria și tradițiile de aici. Educația mea a fost în franceză, limba franceză fiind cea maternă.

ÎNCEPUTURI. Cum ai crescut și cum ai ales ce vrei să faci?

Am crescut, cum ziceam, în Franța, la Lille, lângă Belgia. La 20 de ani am plecat la Paris. Nu am avut o educație românească. Am descoperit sarmalele la 33 de ani… Am lucrat 10 ani în bancă și am întâlnit un fotograf care mi-a transmis pasiunea pentru fotografie. Fotografia a rămas. Fotograful, nu. În 2011, când aparatul Canon a început să filmeze, m-am apucat de film. Acum este activitatea mea principală, fotografia fiind mai degrabă un hobby.

COTIDIAN. Cum trăiește un fotograf și un regizor, cum trăiești tu? Ce îți place cel mai mult la fotografie și cum te-a condus spre cinematografie? Care sunt cele mai puternice materiale pe care le-ai documentat ca fotograf?

Prost. Un fotograf sau un regizor trăiește foarte prost. Ăsta este adevărul. Sunt dependenți de subvenții sau de televiziune pentru finanțări. Este o luptă permanentă. Dacă nu ai o adevărată pasiune, mai bine nu te bagi în meseriile astea. Eu lucrez de 12 ani și rezist, dar îți trebuie o voință de fier. Nu fac fotojurnalism, ci fotografie documentară. În fine, vorbim de o structură narativă similară. Aș putea să scriu o carte. Filmul sau fotografia este doar un suport. Subiectele cele mai importante pe care le-am abordat în fotografie au fost: rromii deportați în Transnistria în al II-lea Război Mondial. Am făcut primul reportaj despre LGBT în România, în 2008.

INSPIRAȚIE. Ce te inspiră în mileniul III?

Am aruncat la gunoi smartphone-ul. Mă desprind de ce în ce mai des de Facebook. Mi-am omorât contul de Instagram si îmi vine să-mi dau foc la cardul VISA.

Pe moment este un fucking bullshit de millenials. Oricum nu am carnet, nu am mașină și mă descurc foarte bine și pe peliculă sau cu o cameră de 8mm.

Mă inspir din faptul că o să vină o generație de oameni care vor fi incapabili să citească o carte sau să se mai uite la filme, fiind prea lungi. Formate video scurte. Articole scurte. Toate pe net. Consum de alte bunuri de rahat fără valoare. Să sperăm că umanitatea nu va cădea în nihilism.

CU OCHII LARG DESCHIȘI. Ce te impresionează la lumea în care trăiești și vrei să aduci în arta ta – fie că vorbim despre film sau fotografie?

Nimic nu mă impresionează. Chiar nimic și nimeni. Motto-ul meu este umanist. Vorbesc despre subiectele care pe mine mă ating emoțional sau care mă interesează pe mine într-un mod egoist. Sunt foarte focusată pe drepturile omului și subiectele despre viața oamenilor. Cred că un film este un strop de apă într-un ocean, dar fiecare strop permite cumva să nu ne înecăm numai în reclame, programe de divertisment și fiecare strop poate aduce o viziune diferită a lumii pentru cineva, de undeva.

LEIPZIG. DOK Leipzig. Ce amintiri păstrezi din festival?

Extraordinar. A fost o veste cu totul neașteptată. Leipzig dă speranța că mai există în lumea asta posibilitatea să câștigi un premiu fără relații și mai ales venind din nowhere.

PRIN LUME. Care sunt locurile în care te-au dus până acum filmele și fotografiile tale, care ți-au rămas cel mai pregnant în minte?

Depinde ce tip de locuri. Festivalurile te invită. Nu aleg. Am fost cam în toată Europa. Nu am ajuns încă în Asia, Africa sau SUA. Locul în care am fotografiat cele mai tari cadre a fost în Paris, unde am lucrat la un proiect foto despre muncitorii clandestini. Un oraș în oraș.

Am făcut pelerinajul „gitan” de la Lourdes. Și acolo o fost un moment super.

Am lucrat cu dependenți de droguri, oameni într-o sărăcie lucie, dar și cu Regele Mihai. Îmi place să schimb universul cu fiecare nou proiect.

MOTIVAȚIE. Ce te motivează în tot ce faci?

Pasiunea. Asta nu se explică.

ROMÂNIA DE AZI. Cum vezi România după acești 100 de ani?

Nu sunt persoana potrivită să răspund la această întrebare. Pentru că nu am trăit aici în trecut, nu am prea trăit în România în general. Tot ce pot adăuga este că mustața a rămas la modă la bărbați (râde).

MODELE. Care sunt marii fotografi și marii regizori pe care îi urmărești, de la care ai învățat?

Am avut norocul să mă întâlnesc cu Willy Ronis. Un om extraordinar. L-am cunoscut și pe Jean-François Bauret. Un spirit liber. Voiam să fac un film despre el. Dar a murit…

Ca regizori, în documentar îi prefer pe Chris Marker, René Vautier, Joris Ivens, Jean Rouch. Ca regizori de ficțiune, ar fi Lynch, Almodovar, Lars Von Trier, Thomas Vinterberg etc…

LICU ȘI LUMEA. Ce ți-ai dori ca Licu să le transmită celor care îl vor întâlni în cinematografe?

Profitați de prezent pentru că viața este prea scurtă. Și aruncați-vă smartphone-urile. Mersi!

Am crescut în Franța, la Lille, lângă Belgia. La 20 de ani am plecat la Paris. Nu am avut o educație românească. Am descoperit sarmalele la 33 de ani… Am lucrat 10 ani în bancă și am întâlnit un fotograf care mi-a transmis pasiunea pentru fotografie. În 2011, când aparatul Canon a început să filmeze, m-am apucat de film. (Ana Dumitrescu, regizoare)

22
/02
/19

Toate problemele par să fi înghețat sub stratul uriaș de zăpadă în acest orășel nordic. Nels Coxman (Liam Neeson), cetățean model și familist convins, este pus la grea încercare în momentul în care fiul sau este găsit mort în circumstanțe foarte misterioase.

21
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Cu „The Favourite” (2018), grecul Yorgos Lanthimos se instalează confortabil în zona mainstream a cinema-ului de autor. Este cel mai puțin perturbator film al său și, probabil, cel mai relaxat, chiar dacă sunt prezente toate mărcile sale stilistice. O lejeritate și o lipsă de încrâncenare binevenite.

21
/02
/19

“Charleston” (regia Andrei Crețulescu), “Dragoste 1. Câine” (regia Florin Șerban), “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (regia Radu Jude), “Moromeții 2” (regia Stere Gulea) și “Pororoca” (regia Constantin Popescu) intră oficial în cursa pentru trofeul Gopo la categoria Cel mai bun film. Câstigătorii vor fi anunțați în cadrul Galei Premiilor Gopo, care va avea loc marți, 19 martie, la Teatrul Național din București. Evenimentul va fi transmis live, începând cu ora 20.00, pe Film Now.

19
/02
/19

SĂ NU UCIZI, filmul co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul sanitar din România acum câțiva ani, va avea pe 1 martie premiera în cinematografele din 29 de orașe din țară.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

Page 1 of 22812345...102030...Last »