Editura Humanitas Multimedia a lansat audiobookul „Poezii de Mihai Eminescu. Selectate şi citite de Andrei Pleşu“. În aproape 40 de minute, scriitorul şi eseistul aduce în atenţia publicului poeziile mai puţin cunoscute ale lui Eminescu.
Un articol de Petre Ivan|9 decembrie 2014
Andrei Pleşu a ocolit poeziile „de manual“ ale lui Mihai Eminescu, selectând 22 de titluri printre care se numără „Umbra lui Istrate Dabija-Voievod“, „De ce să mori tu?“, „Vreo zgâtie de fată“, „Rugăciune“, „Din Berlin la Potsdam“, „Albumul“, „Veneţia“, „În fereastra despre mare“. Le citeşte calm, fără pretenţia unui exerciţiu actoricesc. E atent la text şi are sinceritatea omului care citeşte pentru a înţelege şi nu pentru a căpăta vreun fior extatic pe care l-ar putea genera o lectură scăpată de sub control.
„Veţi vedea aici ceea ce nu credeam, ceea ce n-am auzit niciodată. O să auziţi un Andrei Pleşu care are limbajul îndrăgostitului ghiduş. Omul ăsta care ştie să fie casant, viguros, subtil ştie să aibă nişte tandreţuri de o ghiduşie înduioşătoare. Redescoperim un Eminescu total neaşteptat“, a spus şi Dan C. Mihăilescu, la lansarea audiobookului, la Târgul Gaudeamus.
Andrei Pleşu a făcut câteva declaraţii spumoase în faţa celor care au venit pentru a cumpăra CD-ul. Vă prezentăm câteva dintre ele:
Am luat de mult decizia să încerc aventura asta. În general, sper să nu fie aici prea mulţi actori, nu-mi place cum e recitat Eminescu. Toţi actorii spun texte sau recită poeme de dragul lor înşişi: pentru cât de frumoasă le e vocea, pentru ce efecte de piept sau de cap pot scoate, pentru câte subtilităţi sugerează prin pauze.
Toate recitările sunt cu note de subsol, sugerate, adică nu vor să-ţi comunice ce a vrut Eminescu, ci să te facă să înţelegi ce nu ai înţeles când ai citit şi dacă eşti atent la cum recită ei ai să simţi nişte fineţuri, nişte efecte spectaculoase care te fac până la urmă să-l uiţi pe Eminescu. Deci prima mea reacţie a fost una de dragul textelor lui Eminescu, în care eu să nu fac decât o lectură participativă.
Mi s-a părut că, întotdeauna, iubirile pot derapa, în sensul că ele creează personaje care nu au nici o legătură cu personajul real. Noi toţi declarăm că îl iubim pe Eminescu, dar îl iubim într-un fel care ne dispensează să-l citim. Sunt uimit să constat ce puţin citit e Eminescu. Cu cât e mai zgomotos iubit, cu atât lectura din opera lui e mai precară.
Cum îl iubim pe Eminescu? Mai întâi îl declarăm voievod. Asta e o formă de a renunţa să-l mai citeşti. Nu stai să citeşti voievozi. La voievozi te închini, le faci statui… Eminescu voievodal! Bietul Petre Ţuţea a avut o vorbă în privinţa asta, care la el înseamnă altceva, pentru că el avea un fel de umor ambiguu. „Dragă, Eminescu e o sumă lirică de voievozi!“. Nu e rău, dar odată ce l-ai pus pe soclu, s-a terminat! La fel, dacă îl pui în manualul de liceu. Toată lumea îl învaţă pe dinafară, dă extemporale şi îşi vede de treabă.
Pe urmă, este Eminescu eroic. Un om care a luptat şi care a fost şi omorât. Am văzut, stupefiat, în ultima vreme, că circulă din ce în ce mai apăsat ideea că Eminescu a fost omorât de austro-ungari, în urma unui complot manevrat de Titu Maiorescu şi Ion Slavici, oamenii care i-au fost cei mai apropiaţi, şi, bineînţeles, pentru ca spectacolul să fie înduioşător şi patetic la culme, s-a aflat şi că a murit, lovit cu o cărămidă în cap, în timp ce tocmai intona «Deşteaptă-te, române!». Asta înseamnă, în general, iubirea noastră de Eminescu sau să folosim unele versuri ale lui ca să ne hrănim idiosincraziile şi obsesiile noastre.
Coperta audiobookului editat de Humanitas Multimedia. Click pe fotografie pentru a cumpăra CD-ul
Un amic de-al meu, gazetar, îl declară ateu… Eminescu e unul dintre marii români care n-avea chestia asta cu credinţa. Biserica găseşte destule pagini de credinţă autentică. Eu însumi am ales în audiobook două texte, între care „Rugăciune“, care sunt, din punctul meu de vedere, de o evlavie extraordinară, fără să fie lăcrămoasă.
Alţii spun că a fost un campion al ortodoxiei, şi se dau texte, alţii amintesc că Eminescu ar fi spus că dacă am fi fost catolici, altfel arătam noi… Fiecare găseşte în Eminescu ceva care să îi gâdile în mod plăcut obsesiile şi ideologiile.
Prietenul meu, Horia-Roman Patapievici, a scris un text. Textul are următoarea idee: din păcate, foarte multă lume, mai ales din generaţiile mai noi, are impresia că Eminescu e depăşit, că Eminescu nu mai e realmente contemporan cu noi. Au alte valori, alte criterii, post-modernisme de tot felul… Şi aceştia, spune Patapievici, l-au transformat din cauza asta pe Eminescu în cadavrul nostru din dulap, când, în realitate, el este marele poet al acestei ţări.
Cei care nu citesc articole, ci care află din auzite ce a spus unul sau altul, în funcţie de antipatii private, au răspândit această idee că Patapievici l-a făcut pe Eminescu un cadavru din dulap. Textul e exact pe dos. Cine îl citeşte îşi dă seama repede. Dar Patapievici a ajuns să fie abordat pe stradă, acostat, înjurat, bruscat că s-a dat la marele nostru poet. Credeţi că cei care fac asta l-au citit pe Eminescu? Vă asigur că nu. Habar n-au! Luaţi-l de nasture pe oricare dintre ăia care îl apără furibund şi o să vedeţi că nu ştie decât «o prea frumoasă fată».
Felul ăsta de a-l iubi pe Eminescu, ignorându-l, transformându-l într-un monument unde vii cu pionierii şi îi aduci omagii, e catastrofal, e nepatriotic, e lipsit de gust, e periculos. Împotriva acestei situaţii am vrut să citesc Eminescu şi m-am legat şi de texte care sunt realmente puţin cunoscute, în care Eminescu este ironic, pişicher, frivol, alături de texte în care este de o adâncime şi de o sensibilitate care nu s-a rostit în limba română niciodată mai bine decât a făcut-o el.
„Ne mândrim în asemenea măsură cu Eminescu, încât aproape că nu mai simţim nevoia să-l citim. Ni se pare că îl cunoaștem. Nu e el ilustrarea supremă a virtuţilor naţionale? Nu e el justificarea noastră în absolut? Numai că, redus la efigie, la poza de manual, poetul riscă să fie uitat.
Eminescu nu înseamnă doar Luceafărul, Scrisoarea a III-a, Somnoroase păsărele sau Pe lîngă plopii fără soț. E mult mai mult şi e altfel decât l-am fixat în memoria noastră. E grav, dar se şi joacă, e trist, dar poate fi şi binedispus, e solemn şi profetic, dar poate să fie şi ironic sau plictisit. Asta am încercat să arăt prin versurile pe care am ales să le citesc pentru dumneavoastră.“
Foto: Eduard Enea
