Andrei Tarkovski: Nu cred într-o artă fără Dumnezeu
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-tarkovski-nu-cred-intr-o-arta-fara-dumnezeu/

Pe 4 aprilie s-au împlinit 86 de ani de când Andrei Tarkovski se năştea la Zavrajie, în Rusia Sovietică, într-o lume absurdă, pregătindu-se să trăiască într-un timp absurd, căruia avea, prin creaţia lui, să-i modifice coordonatele.

Un articol de Monica Andronescu|6 Aprilie 2018

„De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Şi îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci şi cel care receptează arta sau, cum se spune acum, dezvăluind esenţa interdependenței în care, din nefericire, a intrat și arta, cu publicul său din secolul XX, cel care o <consumă>”… Iată gândul care l-a frământat pe Andrei Tarkovski toată existența lui. Pentru ce și pentru cine creează. „Sunt mulți cei care își pun aceste întrebări şi fiecare dintre cei implicaţi în artă, răspunde în propria sa manieră. După cum spunea Block: <poetul creează armonia din haos>… Puşkin a înzestrat poetul cu har de proroc… Fiecare artist se ghidează după propriile sale reguli, facultative pentru alţii. În orice caz, este extrem de clar că scopul oricărei arte, dacă ea nu este predestinată pentru <consumator>, ca o marfă pentru vânzare, este acela a-şi explica sieşi şi celor din jur, de ce trăieşte omul şi care este sensul existenţei sale, de a le explica oamenilor care este motivul apariţiei lor pe această planetă. Şi chiar dacă nu le explică, măcar le pune această problemă.”

În luna aprilie a anului 1932 Andrei Tarkovski, cineastul rus care avea să dea o nouă dimensiune relaţiei dintre artă şi religie, se năștea în oraşul Zavrajie, în familia lui Arseni Aleksandrovici, poet şi traducător, şi a Mariei Ivanovna Vişniakova, licenţiată a Institutului de Litere „Maxim Gorki”. Numai că veselia din căminul lor s-a risipit curând, iar când Andrei avea doar cinci ani, în 1937, tatăl lui a plecat… Fapt care i-a marcat copilăria și întreaga existență, totul punându-și puternic amprenta asupra personalităţii omului şi artistului de mai târziu. Astfel, va cunoaşte nefericirea de a trăi încă de mic fără tată. Hotărârea tatălui său de a o părăsi pe mama lui și a se căsători cu o altă femeie l-a făcut în acei ani pe Tarkovski să-și promită că el n-o să facă niciodată asta. Dar… viața a hotărât în locul lui și el avea să repete istoria divorțului. Însă, până atunci, viitorul regizor va cunoaşte greutăţile şi suferinţele provocate de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când este nevoit să se refugieze din calea frontului împreună cu mama şi sora sa, Marina, şi să locuiască o vreme la bunica de la Iurieveţ, după ce au petrecut o perioadă complicată la Moscova.

O copilărie amputată

Tatăl, Arseni, va pleca pe front de unde se va întoarce cu piciorul amputat în urma rănilor suferite. Experienţa războiului se va reflecta în creaţia de mai târziu, „Copilăria lui Ivan”, film încărcat de amintirea şi tristeţea unei copilării amputate. O altă peliculă ce se subînscrie notei autobiografice va fi şi „Oglinda”, un poem închinat familiei şi trecerii ireversibile a timpului. „Vă mulţumesc pentru Oglinda”, îi scria o spectatoare din orașul Gorki, făcându-l, măcar pentru o clipă, să nu se mai îndoiască de sensul propriei arte: „Şi eu am avut o copilărie asemănătoare”, continua ea. „Dar nu înţeleg cum aţi aflat? Era acelaşi vânt şi aceeaşi furtună… Bunica îmi striga: „Galka, dă pisica afară!”… În cameră era întuneric… Şi la fel se stingea lampa cu petrol şi tot sufletul îmi era copleşit de aşteptarea mamei…Şi cât de minunată este în filmul dumneavoastră trezirea conştiinţei, gândurilor copilului!… Şi cât de exact este, Doamne… de fapt, noi chiar nu cunoaştem faţa mamelor noastre. Şi ce simplu. Ştiţi, în întunericul din sală, uitându-mă la acea bucată de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viaţa mea am simţit că nu sunt singură…”

Și aceasta este doar una dintre nenumăratele scrisori pe care Andrei Tarkovski le-a primit după ce filmele sale s-au văzut în cinematografe. Chiar dacă ele veneau alături de alte scrisori, ce-l făceau să se îndoiască profund de propria arta sau de necesitatea ei, așa cum mărturisește în primele pagini ale jurnalului său de creație „Sculptând în timp”, tradus și în România, la Editura Nemira. Iată ce îi scria un inginer revoltat din Sverdolovsk, cuvinte care conturează mai bine ca orice imaginea lumii în care Andrei Tarkovski a fost nevoit să creeze: „Câtă vulgaritate! Ce mizerie! Ptiu, este dezgustător! Deci eu consider că filmul dvs e ca un glonț orb. N-a ajuns la spectatori, iar asta e cel mai important. Nu pot să nu fiu uimit cum de oamenii responsabili de programarea filmelor la noi, în URSS, permit să ruleze asemenea eșecuri.” Evident că astfel de scrisori lăsau în urmă gânduri și frământări: „m-a apucat disperarea: eu, de fapt, pentru cine și pentru ce lucrez?…”

Tuberculoza și experiența din taiga

Însă, până la momentul primelor sale filme, adolescentul Andrei trece printr-o altă experiență traumatizantă. Tuberculoza. Care se poate să fi lăsat terenul sensibil pentru boala ce avea să-l ucidă peste aproape 40 de ani. La 15 ani, Tarkovski se îmbolnăveşte, așadar, de tuberculoză şi va sta internat şase luni la spitalul TBC pentru copii din Moscova. Din nou, experiența se va regăsi în filmul să, „Oglinda”.

Traseul lui va continua sinuos, devenind student la Institutul de Orientalistică din capitala rusă, pe care îl va abandona după doi ani, pentru a se angaja ca geolog și va căuta aur… O expediție lungă în regiunea Turuhansk, bazinul râului Kureika, în provincia Krasnoiarsk, îi va schimba perspectiva asupra vieții. În acest timp petrecut în taiga, va hotărî că vrea să devină regizor de film…

„Arta se adresează tuturor, în speranţa că va produce o impresie, că va fi simţită înainte de toate, că va produce un șoc emoţional şi va fi acceptată, ea îl nu cucereşte pe om prin argumente ineluctabile ale minţii, ci prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul. Şi în locul bazei de instruire, în acel sens pozitivist este nevoie de un anumit nivel sufletesc. Arta există şi se stabileşte acolo unde există o permanentă şi inepuizabilă melancolie a spiritului, un ideal care reuneşte oamenii în jurul artei. Este greșit drumul pe care s-a lansat arta contemporană, care refuză căutările sensului vieţii în numele afirmării autovalorificării personalităţii. Aşa-numita artă începe, având aparența unei ciudate ocupaţii a unor personaje neîncrezătoare, care susţin valoarea suficientă sieşi a activității profesionale. Dar în creaţie, personalitatea nu se afirmă, ci slujeşte unei idei generale, mai înalte. Artistul este întotdeauna servitorul, care încearcă parcă să se (auto-)plătească pentru talentul său, ce i-a fost dat ca o minune. Totuşi, omul modern nu vrea nici un fel de jertfe, deşi numai sacrificiul este expresia adevăratei validări. Dar treptat, noi uităm acest lucru, pierzând, în mod firesc, sentimentul propriei predestinări omeneşti…”. Iată cum gândea Tarkovski sensul artei.

Pasiunea pentru film îl determină, așadar, să dea examen de admitere la Facultatea de Regie din cadrul Institutului de Stat pentru Cinematografie, pe care o absolvă cu calificativul „excelent”. Debutul regizor a fost lucrarea de licenţă „Compresorul şi vioara”, peliculă al cărei scenariu îl scrie împreună cu Andrei Koncealovski, alt nume important al şcolii de cinematografie ruse, fratele nu mai puţin celebrului Nikita Mihalkov. Cu Koncealovski va semna mai apoi şi scenariul la „Andrei Rubliov”. Deşi nu este bogată – doar 7 filme în 25 de ani –, biografia sa de regizor reprezintă destinul unui artist de excepţie, care a inventat un nou limbaj şi o nouă viziune în cinematografia modernă şi a aşezat Creaţia, pe Dumnezeu, în centrul operei sale.

„Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu”, mărturisea regizorul. Această viziune asupra propriei sale arte l-a adus pe Tarkovski de nenumărate ori în conflict cu autorităţile atee ale la vremii. Astfel, regizorului i s-a interzis trei ani la rând difuzarea filmului „Andrei Rubliov”, în ţară şi străinătate, precum şi dreptul de a participa la Festivalul de film de la Cannes. „Solaris” şi „Călăuza”, de asemenea vor incomoda „politica” acelor timpuri prin mesajul lor, parabole vorbind despre un regim opresiv, în care libertatea a fost îngrădită.

„Sacrificiul” și drumul spre moarte

„Cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, pe când făceam primele schiţe ale viitoarei cărţi, mă întrebam tot timpul dacă merită efortul mă apuc de aşa ceva. Nu ar fi mai corect să fac filme, unul după altul, filme care să rezolve în practică problemele abstracte care apar de obicei în procesul de creaţie?”, scria Andrei Tarkovski în primele pagini ale volumului „Sculptând în timp”. „Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei.”

În aprilie 1978, la 46 de ani, după ce filmează „Călăuza” și o mare parte a peliculei este distrusă la developare, Tarkovski suferă un preinfarct. La un an după acest episod, îi moare mama… El trecuse deja printr-un divorț și era căsătorit de câțiva ani buni cu Larisa, cea care-i va rămâne alături până la capăt și, culmea ironiei, va muri la câțiva ani după el răpusă de aceeași boală: cancer pulmonar.

La începutul anilor 80, începe să lucreze în Italia, la filmul „Nostalgia”, supravegheat îndeaproape de cenzură. Filmul e premiat la Cannes, el este concediat de la Mosfilm și începe lucrul la ultimul să film, nu întâmplător numit „Sacrificiul”. Pe 10 iulie 1984, într-o conferință de presă ținută la Milano, anunță oficial că nu se mai întoarce în Rusia. Curând însă, pe 13 decembrie 1985, află că are cancer pulmonar. Se luptă cu boala și în luna mai a anului 1986, după tratamente chinuitoare și radioterapie, reușește să dea premiera filmului „Sacrificiul”, care va fi premiat la Cannes. E tot mai slăbit și, în iulie se internează la o clinică din Germania, iar în decembrie la clinica oncologică de la Neuilly-sur-Seine din Franţa. Unde nu mai trăiește însă decât două săptămâni… Moare în noaptea de 28 spre 29 decembrie 1986, la 54 de ani.

„Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege”, mărturisea Andrei Tarkovski în „Sculptând în timp”. „Când primeam scrisori sau când mă întâlneam pur şi simplu cu spectatorii care se aflau încă sub impresia filmului meu, când le citeam scrisori-confesiune începeam să înţeleg pentru ce lucrez. Să-mi simt adevărata vocaţie şi misiune. Datoria şi responsabilitatea faţă de oameni, dacă vreţi… N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi, convins fiind că nimeni nu va avea nevoie de opera lui niciodată…”

24
/09
/18

"Bunicii despre viață" este o serie educațională creată de “PacPac StudioS”, coordonat de Cătălin Palavescu, regizorul și fondatorul “PacPac”. În cele 11 scurte episoade, 20 de bătrâni răspund la câteva întrebări importante legate de viața omului, printre acestea "Care este cel mai important lucru din viata unui om?" sau "Care ar fi sfatul pentru tinerii din ziua de azi?"...

23
/09
/18

CRONICĂ DE FILM Noul film al veteranului regizor Nicolae Mărgineanu, „Fals tratat de mântuire a sufletului”, este un exemplu de cinema desuet (o dovedește inclusiv titlul prețios), deconectat de la modernitatea actuală a limbajului cinematografic, în ciuda bunelor sale intenții.

21
/09
/18

Grace Kelly şi Prinţul Rainier de Monaco, Jackie Kennedy şi J.F.K., Clark Gable şi Carole Lombard, Adolf Hitler şi Eva Braun, Ernest Hemingway şi Martha Gellhorn, Marilyn Monroe şi Joe DiMaggio, Orson Welles şi Rita Hayworth. Sunt protagoniştii câtorva dintre cele mai frumoase poveşti de iubire spuse vreodată şi pe care telespectatorii le vor putea descoperi la TVR 1 în seria documentară „Iubiri celebre”, producţie BBC.

21
/09
/18

Emilia Clarke, actrița care interpretează rolul lui Daenerys Targaryen, Mama Dragonilor, în "Game of Thrones" - câștigătorul ediției din acest an a premiilor Emmy pentru cel mai bun serial dramatic - a postat o fotografie pe Instagram prezentandu-si noul tatuaj cu dragoni zburători. Poza a devenit virală în doar câteva ore.

20
/09
/18

Vineri,  21 septembrie, filmele bune românești fac Noapte Albă în București și Cluj. Într-o singură noapte, spectatorii vor putea urmări 25 de filme de ficțiune și documentare, o parte din ele în premieră sau încă nelansate în cinema.

20
/09
/18

O șansă de a face bani rapid, 3 prieteni dispuși să riște totul, un oraș împânzit de anturaje criminale și alegeri cu mize uriașe, toate în thriller-ul franțuzesc „Banii sunt bani” / „Money’s money”, un film de la regizorul Géla Babluani, care la debutul în cinematografie impresiona cu forța de a crea suspans așa cum unii nu reușesc într-o carieră întreagă.

20
/09
/18

"Există o fântână a tinereţii: este mintea ta, talentele tale, este creativitatea pe care o aduci în viaţa ta şi în vieţile celor pe care îi iubeşti. Dacă înveţi să foloseşti această sursă, atunci poţi învinge într-adevăr vîrsta." - Sophia Loren.  Considerată un „tezaur naţional“ în Italia natală, Sophia Loren împlineşte, astăzi, 84 de ani. 

19
/09
/18

Zilele acestea au loc filmările pentru „Luca”, cel mai nou film al lui Horațiu Mălăele,un thriller psihologic, cu influențe de neo-noir, de la maeștrii acestui gen: Polanski (Chinatown), Coppola(The Conversation), sau Scorsese (Taxi Driver). Protagonistul va fi arhetipul acestui gen cinematografic: damnatul.

19
/09
/18

"Nu vreau să fiu singură; vreau să fiu lăsată în pace" - Greta Garbo, fotografiată de Clarence Sinclair Bull, în anul 1931, pentru filmul Mata Hari.

Page 1 of 21612345...102030...Last »