Andrei Tarkovski: Nu cred într-o artă fără Dumnezeu
https://www.ziarulmetropolis.ro/andrei-tarkovski-nu-cred-intr-o-arta-fara-dumnezeu/

Pe 4 aprilie s-au împlinit 86 de ani de când Andrei Tarkovski se năştea la Zavrajie, în Rusia Sovietică, într-o lume absurdă, pregătindu-se să trăiască într-un timp absurd, căruia avea, prin creaţia lui, să-i modifice coordonatele.

Un articol de Monica Andronescu|6 Aprilie 2018

„De ce există arta? Cine are nevoie de ea? Şi îi este ea necesară cuiva, cu adevărat? Nu numai artistul își pune toate aceste întrebări, ci şi cel care receptează arta sau, cum se spune acum, dezvăluind esenţa interdependenței în care, din nefericire, a intrat și arta, cu publicul său din secolul XX, cel care o <consumă>”… Iată gândul care l-a frământat pe Andrei Tarkovski toată existența lui. Pentru ce și pentru cine creează. „Sunt mulți cei care își pun aceste întrebări şi fiecare dintre cei implicaţi în artă, răspunde în propria sa manieră. După cum spunea Block: <poetul creează armonia din haos>… Puşkin a înzestrat poetul cu har de proroc… Fiecare artist se ghidează după propriile sale reguli, facultative pentru alţii. În orice caz, este extrem de clar că scopul oricărei arte, dacă ea nu este predestinată pentru <consumator>, ca o marfă pentru vânzare, este acela a-şi explica sieşi şi celor din jur, de ce trăieşte omul şi care este sensul existenţei sale, de a le explica oamenilor care este motivul apariţiei lor pe această planetă. Şi chiar dacă nu le explică, măcar le pune această problemă.”

În luna aprilie a anului 1932 Andrei Tarkovski, cineastul rus care avea să dea o nouă dimensiune relaţiei dintre artă şi religie, se năștea în oraşul Zavrajie, în familia lui Arseni Aleksandrovici, poet şi traducător, şi a Mariei Ivanovna Vişniakova, licenţiată a Institutului de Litere „Maxim Gorki”. Numai că veselia din căminul lor s-a risipit curând, iar când Andrei avea doar cinci ani, în 1937, tatăl lui a plecat… Fapt care i-a marcat copilăria și întreaga existență, totul punându-și puternic amprenta asupra personalităţii omului şi artistului de mai târziu. Astfel, va cunoaşte nefericirea de a trăi încă de mic fără tată. Hotărârea tatălui său de a o părăsi pe mama lui și a se căsători cu o altă femeie l-a făcut în acei ani pe Tarkovski să-și promită că el n-o să facă niciodată asta. Dar… viața a hotărât în locul lui și el avea să repete istoria divorțului. Însă, până atunci, viitorul regizor va cunoaşte greutăţile şi suferinţele provocate de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când este nevoit să se refugieze din calea frontului împreună cu mama şi sora sa, Marina, şi să locuiască o vreme la bunica de la Iurieveţ, după ce au petrecut o perioadă complicată la Moscova.

O copilărie amputată

Tatăl, Arseni, va pleca pe front de unde se va întoarce cu piciorul amputat în urma rănilor suferite. Experienţa războiului se va reflecta în creaţia de mai târziu, „Copilăria lui Ivan”, film încărcat de amintirea şi tristeţea unei copilării amputate. O altă peliculă ce se subînscrie notei autobiografice va fi şi „Oglinda”, un poem închinat familiei şi trecerii ireversibile a timpului. „Vă mulţumesc pentru Oglinda”, îi scria o spectatoare din orașul Gorki, făcându-l, măcar pentru o clipă, să nu se mai îndoiască de sensul propriei arte: „Şi eu am avut o copilărie asemănătoare”, continua ea. „Dar nu înţeleg cum aţi aflat? Era acelaşi vânt şi aceeaşi furtună… Bunica îmi striga: „Galka, dă pisica afară!”… În cameră era întuneric… Şi la fel se stingea lampa cu petrol şi tot sufletul îmi era copleşit de aşteptarea mamei…Şi cât de minunată este în filmul dumneavoastră trezirea conştiinţei, gândurilor copilului!… Şi cât de exact este, Doamne… de fapt, noi chiar nu cunoaştem faţa mamelor noastre. Şi ce simplu. Ştiţi, în întunericul din sală, uitându-mă la acea bucată de pânză luminată de talentul dumneavoastră, pentru prima dată în viaţa mea am simţit că nu sunt singură…”

Și aceasta este doar una dintre nenumăratele scrisori pe care Andrei Tarkovski le-a primit după ce filmele sale s-au văzut în cinematografe. Chiar dacă ele veneau alături de alte scrisori, ce-l făceau să se îndoiască profund de propria arta sau de necesitatea ei, așa cum mărturisește în primele pagini ale jurnalului său de creație „Sculptând în timp”, tradus și în România, la Editura Nemira. Iată ce îi scria un inginer revoltat din Sverdolovsk, cuvinte care conturează mai bine ca orice imaginea lumii în care Andrei Tarkovski a fost nevoit să creeze: „Câtă vulgaritate! Ce mizerie! Ptiu, este dezgustător! Deci eu consider că filmul dvs e ca un glonț orb. N-a ajuns la spectatori, iar asta e cel mai important. Nu pot să nu fiu uimit cum de oamenii responsabili de programarea filmelor la noi, în URSS, permit să ruleze asemenea eșecuri.” Evident că astfel de scrisori lăsau în urmă gânduri și frământări: „m-a apucat disperarea: eu, de fapt, pentru cine și pentru ce lucrez?…”

Tuberculoza și experiența din taiga

Însă, până la momentul primelor sale filme, adolescentul Andrei trece printr-o altă experiență traumatizantă. Tuberculoza. Care se poate să fi lăsat terenul sensibil pentru boala ce avea să-l ucidă peste aproape 40 de ani. La 15 ani, Tarkovski se îmbolnăveşte, așadar, de tuberculoză şi va sta internat şase luni la spitalul TBC pentru copii din Moscova. Din nou, experiența se va regăsi în filmul să, „Oglinda”.

Traseul lui va continua sinuos, devenind student la Institutul de Orientalistică din capitala rusă, pe care îl va abandona după doi ani, pentru a se angaja ca geolog și va căuta aur… O expediție lungă în regiunea Turuhansk, bazinul râului Kureika, în provincia Krasnoiarsk, îi va schimba perspectiva asupra vieții. În acest timp petrecut în taiga, va hotărî că vrea să devină regizor de film…

„Arta se adresează tuturor, în speranţa că va produce o impresie, că va fi simţită înainte de toate, că va produce un șoc emoţional şi va fi acceptată, ea îl nu cucereşte pe om prin argumente ineluctabile ale minţii, ci prin energia sufletească pe care i-o atribuie artistul. Şi în locul bazei de instruire, în acel sens pozitivist este nevoie de un anumit nivel sufletesc. Arta există şi se stabileşte acolo unde există o permanentă şi inepuizabilă melancolie a spiritului, un ideal care reuneşte oamenii în jurul artei. Este greșit drumul pe care s-a lansat arta contemporană, care refuză căutările sensului vieţii în numele afirmării autovalorificării personalităţii. Aşa-numita artă începe, având aparența unei ciudate ocupaţii a unor personaje neîncrezătoare, care susţin valoarea suficientă sieşi a activității profesionale. Dar în creaţie, personalitatea nu se afirmă, ci slujeşte unei idei generale, mai înalte. Artistul este întotdeauna servitorul, care încearcă parcă să se (auto-)plătească pentru talentul său, ce i-a fost dat ca o minune. Totuşi, omul modern nu vrea nici un fel de jertfe, deşi numai sacrificiul este expresia adevăratei validări. Dar treptat, noi uităm acest lucru, pierzând, în mod firesc, sentimentul propriei predestinări omeneşti…”. Iată cum gândea Tarkovski sensul artei.

Pasiunea pentru film îl determină, așadar, să dea examen de admitere la Facultatea de Regie din cadrul Institutului de Stat pentru Cinematografie, pe care o absolvă cu calificativul „excelent”. Debutul regizor a fost lucrarea de licenţă „Compresorul şi vioara”, peliculă al cărei scenariu îl scrie împreună cu Andrei Koncealovski, alt nume important al şcolii de cinematografie ruse, fratele nu mai puţin celebrului Nikita Mihalkov. Cu Koncealovski va semna mai apoi şi scenariul la „Andrei Rubliov”. Deşi nu este bogată – doar 7 filme în 25 de ani –, biografia sa de regizor reprezintă destinul unui artist de excepţie, care a inventat un nou limbaj şi o nouă viziune în cinematografia modernă şi a aşezat Creaţia, pe Dumnezeu, în centrul operei sale.

„Creaţia este unul dintre momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea n-am crezut niciodată într-o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu”, mărturisea regizorul. Această viziune asupra propriei sale arte l-a adus pe Tarkovski de nenumărate ori în conflict cu autorităţile atee ale la vremii. Astfel, regizorului i s-a interzis trei ani la rând difuzarea filmului „Andrei Rubliov”, în ţară şi străinătate, precum şi dreptul de a participa la Festivalul de film de la Cannes. „Solaris” şi „Călăuza”, de asemenea vor incomoda „politica” acelor timpuri prin mesajul lor, parabole vorbind despre un regim opresiv, în care libertatea a fost îngrădită.

„Sacrificiul” și drumul spre moarte

„Cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, pe când făceam primele schiţe ale viitoarei cărţi, mă întrebam tot timpul dacă merită efortul mă apuc de aşa ceva. Nu ar fi mai corect să fac filme, unul după altul, filme care să rezolve în practică problemele abstracte care apar de obicei în procesul de creaţie?”, scria Andrei Tarkovski în primele pagini ale volumului „Sculptând în timp”. „Biografia mea artistică s-a format într-un mod ideal. Timpul lung scurs între filme a reprezentat pentru mine un răgaz chinuitor în care să reflectez, în lipsa oricărei activităţi, care este scopul muncii mele, prin ce se deosebeşte arta cinematografiei de toate celelalte arte, care mi se pare mie că este specificul oportunităţilor lui, să compar experienţa mea cu experienţa şi rezultatele colegilor mei.”

În aprilie 1978, la 46 de ani, după ce filmează „Călăuza” și o mare parte a peliculei este distrusă la developare, Tarkovski suferă un preinfarct. La un an după acest episod, îi moare mama… El trecuse deja printr-un divorț și era căsătorit de câțiva ani buni cu Larisa, cea care-i va rămâne alături până la capăt și, culmea ironiei, va muri la câțiva ani după el răpusă de aceeași boală: cancer pulmonar.

La începutul anilor 80, începe să lucreze în Italia, la filmul „Nostalgia”, supravegheat îndeaproape de cenzură. Filmul e premiat la Cannes, el este concediat de la Mosfilm și începe lucrul la ultimul să film, nu întâmplător numit „Sacrificiul”. Pe 10 iulie 1984, într-o conferință de presă ținută la Milano, anunță oficial că nu se mai întoarce în Rusia. Curând însă, pe 13 decembrie 1985, află că are cancer pulmonar. Se luptă cu boala și în luna mai a anului 1986, după tratamente chinuitoare și radioterapie, reușește să dea premiera filmului „Sacrificiul”, care va fi premiat la Cannes. E tot mai slăbit și, în iulie se internează la o clinică din Germania, iar în decembrie la clinica oncologică de la Neuilly-sur-Seine din Franţa. Unde nu mai trăiește însă decât două săptămâni… Moare în noaptea de 28 spre 29 decembrie 1986, la 54 de ani.

„Multă vreme am fost convins că nimeni nu are nevoie de filmele mele şi nimeni nu le înţelege”, mărturisea Andrei Tarkovski în „Sculptând în timp”. „Când primeam scrisori sau când mă întâlneam pur şi simplu cu spectatorii care se aflau încă sub impresia filmului meu, când le citeam scrisori-confesiune începeam să înţeleg pentru ce lucrez. Să-mi simt adevărata vocaţie şi misiune. Datoria şi responsabilitatea faţă de oameni, dacă vreţi… N-am crezut niciodată că un artist, oricare ar fi el, poate crea doar pentru sine însuşi, convins fiind că nimeni nu va avea nevoie de opera lui niciodată…”

19
/02
/19

SĂ NU UCIZI, filmul co-regizat de Gabi Virginia Șarga și Cătălin Rotaru și inspirat de scandalul media care a cutremurat sistemul sanitar din România acum câțiva ani, va avea pe 1 martie premiera în cinematografele din 29 de orașe din țară.

17
/02
/19

CRONICĂ DE FILM În „Marele Dictator” (1940), Chaplin îl parodia pe Hitler. Scena jocului macabru cu globul pământesc folosit ca balon a devenit cult. Un portret sarcastic al unui om diabolic care influenţează întreaga lume face şi regizorul Adam McKay în „Vice”, o satiră la adresa fostului vicepreşedinte american Dick Cheney.

12
/02
/19

Franco Zeffirelli alături de Robert Powell pe platourile de filmare la Iisus din Nazareth (1976). Regizorul şi producătorul de film, teatru şi operă Franco Zeffirelli împlinește, astăzi, 96 de ani.

12
/02
/19

Filmat în haoticele cartiere din Liban, CAPERNAUM prezintă povestea inspirațională a unui băiețel care se luptă să supraviețuiască sorții copleșitoare. Filmul, care a luat Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes din mai 2018 (unde s-a bucurat de 15 minute de ovații în picioare), este acum considerat unul dintre concurenții principali în cursa pentru premiul Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Capernaum intră din 8 martie (2019) în cinematografele din România.

10
/02
/19

„Când am început jucam la amatori, îl imitam pe Beligan. Doar când am dat examen la Institut, mi s-a spus «mă, tu îl imiți pe Beligan!». Și atunci mi-am dat seama și am căutat să scap de chestia asta.” , spune Victor Rebengiuc, actorul care a împlinit, astăzi, 86 de ani.

10
/02
/19

CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră mondială în secțiunea Forum a Festivalului de la Berlin, „Monștri.”, debutul în regia de lungmetraj al lui Marius Olteanu, este un film care tratează cu delicatețe un moment de cumpănă din relația unui cuplu din București, interpretat de Judith State și Cristian Popa.

10
/02
/19

"Învigătorul uită că se află într-o cursă, lui îi place doar să alerge." - Joe Pesci, "A funny guy", Joe Pesci, laureat al premiilor Oscar, comediant şi interpret al unor personaje extrem de volatile, într-o varietate de genuri cinematografice, născut, la Newark, New Jersey a împlinit, ieri, 76 de ani.

09
/02
/19

Actorul britanic Albert Finney, nominalizat de cinci ori la premiul Oscar şi cunoscut pentru apariţiile sale în filmele "Tom Jones", "The Dresser", "Murder on the Orient Express" şi "Erin Brockovich", a murit la vârsta de 82 de ani. Finney a combinat filmul, apariţiile TV şi scena, de-a lungul unei cariere remarcabile de şase decenii.

08
/02
/19

INTERVIU „Monștri.”, debutul regizorului Marius Olteanu, este singurul film românesc din selecția din acest an a Festivalului de la Berlin, unde a fost inclus în secțiunea Forum. Un film cu o „poveste de dragoste atipică”, așa cum o numește Marius Olteanu, care vorbește pe larg despre realizarea acestui lungmetraj ambițios.

07
/02
/19

Mâine (joi), începe, la Berlinale Palast, Festivalului de Film de la Berlin.Eevenimentul va fi deschis de actriţa Juliette Binoche, preşedinta juriului internaţional de anul acesta, Monika Grütters, ministrul german al Culturii, Michael Müller, primarul Berlinului si Dieter Kosslick, directorului Berlinalei. Cea de-a 69-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin va avea loc în perioada 7 - 17 februarie.

Page 1 of 22812345...102030...Last »