CRONICĂ DE FILM Intrate recent pe marile ecrane, „Captiv” (r. Atom Egoyan) şi „Vânătoarea de spioni” (r. Anton Corbijn) sunt două filme de festival care, sub camuflajul unor genuri bine determinate, oferă câteva idei stimulative, dar şi lecţii instructive de regie.
Un articol de Ionuţ Mareş|12 septembrie 2014
”The Captive” („Captiv”)
Proiectat în competiţia oficială a ediţiei din acest an a Festivalului de la Cannes şi primit atunci cu răceală de critică, inclusiv de o parte a celei române, „The Captive” („Captiv”), regizat de canadianul (deja clasicizat) Atom Egoyan, este un film mult mai stimulativ decât ar putea părea la o privire grăbită.
Fără a fi printre vârfurile cineastului, dar nici printre filmele sale mai puţin relevante (cariera lui Egoyan e marcată de extreme), „Captiv” este un hibrid în care aspectele de thriller sunt distilate elegant, pe neobservate, într-un film de autor (fără brizbrizuri inutile), cu implicaţii care ating o sferă morală presupus înaltă.
Întrebările ridicate prin subiect (conceput tot de Egoyan) variază de la responsabilitatea părinţilor în educaţia şi atenţia acordate copilului la modul în care putem deveni victime ale internetului şi supravegherii permanente.
„Captiv” se distanţează de filmele de gen, în acest caz cel în care fetiţa unui cuplu oarecare ajunge victima unui pedofil ce o ţină prizonieră mai mulţi ani, timp în care o echipă de detectivi încearcă să o găsească. Diferenţa este marcată în primul rând prin ritmul lent pe care Egoyan îl impune prin montaj, încă de la primul cadru-secvenţă, când un peisaj liniştit de iarnă este dezvăluit printr-un travelling domol, prelungit şi, prin urmare, captivant.
Un alt exemplu de înşelare a aşteptărilor obişnuite este prezenţa şi devoalarea personajului negativ, în acest caz pedofilul cu chip de posibil psihopat (şi pasionat de operă), încă de la început. Miza se mută astfel de la obişnuita nevoie a spectatorului de a identifica făptaşul şi de a vedea ce s-a întâmplat cu victima sa, pe contemplarea situaţiei post-eveniment şi a nuanţelor temperamentale ale personajelor.
Nici această a doua cale nu este lipsită de un climax al său, mai ales că, de pe poziţia de spectatori care cunosc toate datele ecuaţiei şi aşteaptă rezolvarea, urmărim modul în care tatăl (a cărui relaţie cu soţia sa şi mama fetiţei a intrat în impas după incident) şi un cuplu de detectivi încearcă să desluşească acest caz nerezolvat de opt ani.
Egoyan dă dovadă de rafinament în construirea unei atmosfere claustrofobe (în pofida numeroaselor cadre cu peisaje deschise), a unei lumi părăsite unde fiecare personaj este captivul cuiva, în cazul fetiţei, sau a ceva (propriile slăbiciuni sau trecutul), în cazul celorlalte personaje.
Canadianul mai etalează şi un spectaculos joc de planuri multiple, atât vizuale (într-un singur cadru apar spatele unui personaj, chipul acestuia vizibil în oglindă şi imagini dintr-un alt loc surprinse cu o cameră de supraveghere), cât şi temporale (filmul face câteva salturi înainte şi înapoi, semnalizate discret).
Rating: ●●●○○
Distribuit de Odeon Cineplex, „Captiv” a intrat în cinematografe la 5 septembrie
”A Most Wanted Man” („Vânătoarea de spioni”)
Promovat ca filmul în care apare pentru ultima dată într-un rol consistent irepetabilul Philip Seymour Hoffman şi perceput în primul rând ca realizare a unui singur mare actor, „A Most Wanted Man” (tradus prin restrictiva formulare „Vânătoarea de spioni”) este doar al treilea lungmetraj de ficţiune al lui Anton Corbijn.
„Control” (2007) și „Americanul” (2010), precedentele două filme ale cineastului olandez exersat în regia de videoclipuri, au rulat de asemenea pe la noi.
Bazat pe un roman al fostului agent de intelligence devenit scriitor John le Carré (apărut și la RAO sub titlul de „Cel mai vânat om din lume”), „A Most Wanted Man” este, la suprafaţa sa bine polisată, un solid şi închegat film cu spioni, plasat în Hamburg şi într-un prezent în care pericolul este reprezentat de terorismul islamist.
Un film care are tot ce-i trebuie (inclusiv slăbiciuni în conturarea unor personaje secundare) pentru a-i satisface pe fanii genului. Dar și ceva pe deasupra.
Iar acest ceva este un amestec indistinct în care intră interpretarea ireproşabilă și seducătoare a lui Philip Seymour Hoffman, regia sigură şi discretă a lui Corbijn şi dozarea chirurgicală a suspansului, plus un final demn de un autentic film clasic.
Un final care, deși nu răspunde la întrebarea obsesivă a spionilor – „De ce facem ceea ce facem?” -, adaugă un surprinzător și apăsat accent reflexiv-elegiac ce urcă filmul pe o treaptă superioară genului în care huzurise până atunci.
În rolul unui spion hârşit, cinic şi profesionist de modă veche (atunci când vine vorba de principii morale şi crezuri de viaţă), Philip Seymour Hoffman reuşeşte încă o dată performanţa de a crea un protagonist carismatic pornind de la atribute receptate ca respingătoare.
La fel cum personajul său este aproape invizibil pentru ceilalţi, și micile sale gesturi și atribute, esențiale în conturarea temperamentului de păpușar tras la rândul său pe sfoară, pot trece ușor neobservate, într-atât sunt de subtile – de la modul în care accentuează cuvintele, la colțul cămășii ieșit din pantaloni ca semnal al unui început de răvășire interioară.
Rating: ●●●○○
Distribuit de Forum Film România, „Vânătoarea de spioni” a intrat în cinematografe la 29 august
