Cartea verii, la Editura Humanitas: „Orașul fetelor”, de Elizabeth Gilbert (fragment)
https://www.ziarulmetropolis.ro/cartea-verii-la-editura-humanitas-orasul-fetelor-de-elizabeth-gilbert-fragment/

Elizabeth Gilbert se întoarce la ficţiune cu o poveste de dragoste aparte, pe fundalul lumii teatrului newyorkez din anii ’40. Spusă într-un ritm alert, din perspectiva unei femei mai în vârstă care priveşte în urmă la propria tinereţe cu un amestec de bucurie şi regret, „Oraşul fetelor” explorează teme ca sexualitatea şi promiscuitatea feminină, dar şi idiosincraziile iubirii adevărate.

Un articol de Liliana Matei|15 iunie 2019

„Orașul fetelor”, de Elizabeth Gilbert (traducere şi note de Anca Bărbulescu) este un roman delicios despre glamour, sex și aventură, despre o tânără care descoperă că pentru a fi om bun nu este neapărat nevoie să fii fată cuminte.

În 1940, Vivian Morris are 19 ani și tocmai a fost dată afară de la Vassar College după o evoluție dezamăgitoare în primul an. Părinții, oameni cu stare, o trimit în Manhattan să locuiască cu mătușa ei, care deține Lily Playhouse – un teatru de varieté în centrul insulei. Acolo, Vivian face cunoștință cu un întreg univers de personaje neconvenționale și carismatice – animatoare mereu puse pe distracție, un actor sexy, o mare doamnă a actoriei, un Don Juan scenarist, o administratoare strictă. Când Vivian comite o greșeală care provoacă un scandal profesional, noua ei viață se răstoarnă cu susul în jos, iar consecințele le va înțelege de-abia ani și ani mai târziu. În cele din urmă însă, toate acestea o vor face să vadă cu alți ochi genul de viață pe care și-l dorește – și genul de libertate de care are nevoie. Mai mult, experiențele tinereții o vor conduce la iubirea vieții ei, o iubire cu totul ieșită din comun.

Pur și simplu unul din cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. […] Un roman-bijuterie, sclipitor.“ – Observer

„Cuceritor și captivant. Un roman mare în toate sensurile cuvântului.“ – The Daily Telegraph

Orașul fetelor (fragment)

În fine, am ajuns cu bine la New York – o fată atât de recent ieșită din ou că practic aveam gălbenuș în păr.

Mătușa Peg urma să mă aștepte în Grand Central. Părinții mă informaseră de asta când mă urcaseră în tren la Utica, de dimineață, dar nu menționase nimeni vreun plan precis. Nu mi se spusese exact unde urma s-o întâlnesc. Și nici nu mi se dăduse un număr de telefon în caz de urgență sau o adresă la care să merg dacă mă pomeneam singură. Ideea era doar să „mă întâlnesc cu mătușa Peg în Grand Central”, și atât.

Ce să mai, gara Grand Central chiar era mare, cum o lăuda numele, dar mai era și un loc excelent să nu găsești pe cineva anume, așa că nu e de mirare că nu am văzut-o pe mătușa Peg nicăieri la sosire. Am rămas acolo, pe peron, o vreme nesfârșită, cu mormanul meu de bagaje, și m-am uitat la gara prin care mișunau atâtea suflete, dar nu vedeam pe nimeni care să semene cu Peg.

Nu că nu aș fi știut cum arăta. O mai văzusem de câteva ori pe mătușa, deși ea și tata nu erau prea apropiați. (Asta s-ar putea să fie o afirmație eufemistică. Tatei nu-i era pe plac sora lui, Peg, cum nu-i fusese pe plac nici mama lor. Ori de câte ori îi menționa cineva numele la cină, tata pufnea și spunea: „Frumoasă viață – să te vânturi prin lume, să trăiești ruptă de realitate și să cheltuiești dolarii cu sutele!” Iar eu mă gândeam: Chiar sună frumos…)

[…]

Nu o vedeam pe Peg nicăieri.

Trecuse atâta timp, încât renunțasem oficial la speranța de a fi întâmpinată pe peron. Trimisesem un hamal să-mi pună valizele la păstrare și plecasem la întâmplare prin gloata agitată care era Grand Central, în încercarea de a-mi găsi mătușa prin șuvoiul de oameni. Ar fi fost de așteptat să mă îngrijoreze mai tare faptul că mă pomenisem singură la New York, fără vreun plan și fără însoțitoare, dar nu știu de ce nu mă frământam. Eram sigură că până la urmă avea să fie în regulă. (Poate că e pecetea privilegiaților: anumite tinere de familie bună pur și simplu nu-și pot imagina posibilitatea că nu va apărea în curând cineva să le salveze.)

În cele din urmă, am renunțat să mai rătăcesc și m-am așezat pe o bancă dintr-un loc cât mai vizibil, aproape de holul principal al gării, să-mi aștept salvarea.

Și ce să vezi, până la urmă am fost găsită.

Salvatoarea mea s-a dovedit a fi o femeie scundă, cu părul argintiu, într-un costum gri modest, care s-a apropiat de mine cum se apropie un Saint Bernard de un schior sinistrat – cu concentrare devotată și hotărârea serioasă de a salva o viață.

De fapt, „modest” nu e un cuvânt suficient de puternic pentru costumul pe care îl purta femeia. Arăta ca un bolțar îndesat și pătrățos la două rânduri – genul de vestimentație făcută intenționat ca să păcălească oamenii cum că femeile nu posedă sâni, talii sau șolduri. Îmi aducea a import din Anglia. Era groaznic. Femeia mai purta și pantofi negri butucănoși, cu talpă joasă, și o pălărie verde demodată, de pâslă, de genul spre care au o înclinație directoarele de orfelinat. Cunoșteam tipul ei de femeie de la internat: arăta ca o fată bătrână care bea lapte cu cacao la cină și făcea gargară cu apă sărată ca să-i dea vitalitate.

Era ștearsă de la un capăt a altul, ba mai mult, era ștearsă intenționat.

Matroana-cărămidă s-a apropiat de mine cu o misiune clară, încruntată, ținând în mână o fotografie surprinzător de mare într-o ramă de argint amplu decorată. S-a uitat la portret, apoi la mine.

— Ești Vivian Morris? a întrebat ea.

Accentul precis trăda adevărul că deux-pièces-ul la două rânduri nu era singura piesă de import englezească și severă.

Am încuviințat că eu eram.

— Ai crescut, a spus ea.

Nu înțelegeam: o cunoșteam cumva? Ne întâlniserăm când eram mai mică?

Văzându-mă derutată, străina mi-a arătat portretul înrămat pe care îl ținea în mână. În mod năucitor, s-a dovedit a fi o fotografie cu familia mea, veche de vreo patru ani. O făcusem la un studio în toată regula, când mama hotărâse că era cazul să fim, în cuvintele ei, „documentați oficial odată”. În imagine apăreau părinții mei, îndurând situația nedemnă de a fi fotografiați de un negustor. Mai era și fratele meu, Walter, cu aer gânditor, cu mâna pe umărul mamei. Și era și o versiune mai deșirată și mai tânără a mea, într-o rochie cu dungi marinărești mult prea copilărească pentru vârsta pe care o aveam.

Sunt Olive Thompson, a declamat femeia, cu o voce care sugera că era obișnuită să facă anunțuri. Sunt secretara mătușii tale. Ea nu a putut veni. Azi a fost o urgență la teatru. Un mic incendiu. M-a trimis să te iau. Îmi cer scuze că te-am lăsat să aștepți. Am venit de câteva ore, dar cum nu aveam altă cale de a te identifica decât fotografia, mi-a luat ceva timp. După cum vezi.

Îmi venea să râd și îmi vine să râd și acum, când îmi amintesc. Ideea că femeia aceasta de vârsta a doua cu aspect de cremene umblase prin gara Grand Central cu un portret uriaș în ramă de argint – o ramă care arăta de parcă fusese luată în grabă de pe peretele unei case bogate (cum și fusese) –, uitându-se fix la toate chipurile din jur, în încercarea de a potrivi persoana din fața ei cu fotografia unei fete făcută cu patru ani în urmă, mi se părea teribil de ilară. Cum de nu o văzusem?

Dar Olive Thompson nu părea să sesizeze comicul situației.

Mai târziu aveam să aflu că asta se întâmpla frecvent.

Bagajele, a spus ea. Ia-le. Vom merge cu taxiul la Lily. A și început spectacolul de seară. Grăbește-te! Hai, să nu ne învârtim în jurul cozii!

Am urmat-o supusă – ca un boboc de rață după rața-mamă.

Nu m-am învârtit în jurul cozii.

Un mic incendiu?”, mă gândeam eu – dar n-am îndrăznit s-o întreb.

Foto: Elizabeth Gilbert (c) Timothy Greenfield-Sanders 2019

12
/09
/16

„Nu am ştiut că au fost atât de mulţi idioţi în lume, până când am început să folosesc Internetul.” - Stanislaw Lem. În urmă cu 95 de ani, într-o zi de 12 septembrie, se năştea la Lvov (pe atunci în Polonia), unul din cei mai cunoscuţi autori de literatură ştiinţifico-fantastică.

08
/09
/16

Deşi acceptase cu plăcere invitaţia lui Ion Caramitru de a deschide noua serie a Conferinţelor Teatrului Naţional, din motive de sănătate, Neagu Djuvara a decis să amâne conferinţa programată pe 2 octombrie 2016, la Sala Studio.

07
/09
/16

România participă și în acest an la Târgul de Carte Bok&Bibliotek de la Goteborg, avându-i ca invitați pe scriitorii Herta Muller, Gabriela Adameșteanu, Magda Cârneci, Svetlana Cârstean și Bogdan Ghiu.

05
/09
/16

Pentru a înţelege mai bine cinematografia, este întotdeauna util să revenim la filmul mut, a cărui diversitate a fost remarcabilă. Acolo s-au pus bazele gramaticii vizuale, prin căutările marilor cineaşti-pioneri, aşa cum reaminteşte volumul nou apărut „Limbajul cinematografic în era filmului mut”, de Silviu Şerban.

01
/09
/16

"Cred că, dintre toate minunile lumii, cea mai mare minune este Iubirea!" - George Șovu. Apreciatul romancier și scenarist a murit, luni, la vârsta de 85 de ani. Slujba de înmormântare va avea loc, astăzi, de la ora 13.00, la Cimitirul Mănăstirii Cernica. George Şovu este autorul scenariilor pentru celebra serie de filme 'Liceenii'.

31
/08
/16

Într-un volum colectiv, „Cum (să) îmbătrânim”, publicat în acest an de editura Baroque Books & Arts, mai mulți scriitori (dar nu numai) întorc pe toate fețele vârstele senectuții.

31
/08
/16

Peste 28 de milioane de oameni din toată lumea vorbesc româneşte. Limba română se predă în şcoli din 43 de ţări şi este vorbită oficial în 20 de state în care există comunităţi mari de români. Este, de asemenea, limbă oficială sau administrativă în Uniunea Latină şi în Uniunea Europeană. Româna este şi una dintre cele cinci limbi în care se oficiază servicii religioase pe Muntele Athos.

29
/08
/16

"Să nu vedem în generaţia tinerilor de astăzi decât o umanitate decăzută de la standardele noastre mi se pare un lucru urât şi trist. Şansa lor e acum, şi ei nu vor trăi şi nu vor gândi ca noi, deşi poate ne vor duce viaţa şi gândurile mai departe", spune Mircea Cărtărescu. Scriitorul îi dă replică, astfel, rectorului de la Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, cel care acuzase “generaţia de studenţi Facebook şi Google” că “nu are destulă cultură generală şi s-a obişnuit să îşi rezolve temele cu informaţii găsite pe Internet”.

25
/08
/16

În vreme ce guvernul român se gândeşte cum să scoată 50 de lei din buzunar pentru a-şi trimite la grădiniţă minorii ai căror părinţi au venituri mici, italienii sunt gata să le acorde o susţinere generoasă adolescenţilor. Într-o mișcare concepută pentru a reaminti tinerilor că doar cultura este cea care ne îmbogăţeşte viaţa şi aduce oamenii împreună, cetățenii italieni care împlinesc 18 ani sunt pe cale să obțină 500 de euro " bonus de cultură " de la guvern.

24
/08
/16

Pe 9 septembrie, între orele 9.00 şi 23.00, va avea loc cea de a V-a ediţie a Nopţii Literaturii Europene la Bucureşti, un eveniment al Reţelei Institutelor Culturale Naţionale din Europa (EUNIC), care se desfăşoară anual în mai mult de 70 de oraşe din toată lumea.

23
/08
/16

Am călătorit cu trenul după o pauză consistentă, mai lungă de un deceniu. Habar nu mai avem despre felul cum mai arată interiorul vagoanelor și nici despre „fauna” care le populează. Ziua era una liberă pentru tot poporul, destinația una de relaxare (Brașov), deci bănuiesc că publicul era puțin diferit de cel obișnuit. Oricum, prima impresie, a interiorului vagoanelor, a fost una bună, prin comparație cu ceea ce era în vremurile când făceam naveta săptămânal pe ruta București – Găești.

23
/08
/16

“Ritmul în care trăim, configuraţia fiecărei zile (din care răgazurile, perioadele de otium fertil sunt, practic, evacuate) reduc până la o limită îngrijorătoare timpul rezervat altădată lecturii.” – Andrei Pleşu. Scriitorul şi eseistul Andrei Pleşu - reper al vieţii publice şi academice româneşti - împlineşte, astăzi, 68 de ani.

19
/08
/16

INTERVIU La 25 de ani, Editura Nemira are casă cu grădină; trei câini, trei pisici; peste 1500 de autori publicați. Entuziasm, limonadă rece. Și un director general doar oleacă mai bătrân decât ea: Ana Nicolau.

18
/08
/16

„M-am născut la trei zile după intrarea României în război. Am avut, până am plecat în Franţa, la vârsta de doisprezece ani, extrase de naştere pe care scria «născut la 18/31 august». Se dădeau ambele date.“ Viaţa lui Neagu Djuvara începe aşadar în 1916, la Bucureşti, sub semnul aventurii şi al peregrinărilor.

18
/08
/16

“Anii de comunism au creat acest fenomen: să ajungi să îţi fie scârbă de ţara ta.” - Neagu Djuvara. Istoricul, scriitorul şi diplomatul Neagu Djuvara împlineşte, astăzi, 100 de ani.

17
/08
/16

Pentru pasionații de istorie sau pur și simplu cei care vor romane pline de personaje memorabile și întorsături de situație, seria Războiul celor Două Roze spune povestea tulbure și fascinantă a celor 30 de ani de război civil între cele mai mari familii nobiliare din Marea Britanie: Casa York și Casa Lancaster, una dintre ce mai brutale și sângeroase perioade din istoria Regatului. Este totodată perioada istorică și politică poate cea mai controversată și renumită, cu numeroase reprezentări în cărțile de istorie, romane, filme și seriale.