Nemira, 25. Ana și poveștile dintre coperți
https://www.ziarulmetropolis.ro/nemira-25-ana-si-povestile-dintre-coperti/

INTERVIU La 25 de ani, Editura Nemira are casă cu grădină; trei câini, trei pisici; peste 1500 de autori publicaţi. Entuziasm, limonadă rece. Și un director general doar oleacă mai bătrân decât ea: Ana Nicolau.

Un articol de Adina Scorţescu|19 August 2016

Pe Ana am întâlnit-o într-o după-amiază de august, la biroul ei „de vară” (masa din grădină). Am vorbit despre ce-i place: călătorii, cărți, oameni. Călătoria ei profesională a început la Nemira, când avea 12 ani. Anul trecut, după moartea tatălui ei, Valentin Nicolau, Ana a preluat frâiele editurii. Cu experiența de aici, cu cea de acolo (un masterat în publishing, la Oxford), cu liniștea omului care se simte acasă printre cărți. Mai jos sunt 25 de momente frumoase, din viața ei și a Nemirei:

1. Pe vremea când a început editura, noi locuiam într-un apartament de două camere pe Drumul Sării, pe care mama îl primise de la serviciul ei. Nici măcar mobilă nu aveam. În sufragerie aveam o canapea și un raft de cărți care fusese făcut chiar de tata, din niște stinghii.

2. Tata a pornit editura împreună cu doi prieteni. În anii ’90, imediat după căderea comunismului, a înfiiințat un ziar, „Ziarul științelor și al călătoriilor”. Fiind de profesie geolog, îl pasionau călătoriile, pleca foarte mult prin țară, în prospecțiuni geologice. Ziarul a început să meargă extrem de prost; prin ’91, nu doar că nu mai era pe profit, dar tata mai trebuia să aducă și din banii de acasă. Așa că s-a gândit să facă ceva pentru a salva ziarul. Cum era pasionat de lectură, și-a zis că ar putea să publice cărți. Prima carte publicată a fost „Monte Cassino”, a lui Sven Hassel, pe 22 iulie 1991. De asta noi sărbătorim în fiecare an pe 22 iulie.

ana nicolau

3. Tata a bătut la ușile tuturor băncilor posibile ca să obțină un împrumut pentru avansul primei cărți. La un moment dat, a convins pe cineva să vină la noi acasă, la o discuție. Stătea atât de prost cu banii încât s-a împrumutat ca să ia cafea, apă minerală și dulceață, să-l servească pe omul acela de la bancă. Care, atunci când a intrat în casa noastră, a zis: „Unde m-ai adus, domnule?! De ce vrei să-ți dau eu un împrumut?” Nu știu cum l-a convins tata, dar – până la urmă – i l-a dat. Când a fost întrebat cu ce garantează împrumutul, tata a luat o hârtie și a început să scrie „covor persan – 2, haină de blană, vulpe argintie – 1, bibliotecă de nuc – 1” și tot așa. (râde) Și, pentru că era nevoie și de ceva mai consistent, mai „real”, tata a cumpărat, împreună cu alți doi prieteni, o Dacia veche, care stătea pe butuci. Așa a luat primii bani de la bancă.

4. Deci, în ’91, Nemira a scos Sven Hassel, în 100 000 de exemplare, care s-au vândut într-o săptămână. Îmi povestea tata că a ajuns vineri acasă și apartamentul era plin de bani. Mai avea un pic și înebunea când a văzut atâția bani. (râde) Așa a devenit tata editor.

5. Tata a pornit editura cu doi prieteni foarte buni: Emil Bărbulescu și Vlad T. Popescu. Nu țin minte maldărele de bani din casă, dar îi țin minte pe ei doi, așezați pe canapea.

6. În ziua de azi, o carte despre care noi credem că va fi bestseller e scoasă în 3000 de exemplare. În mod obișnuit, scoatem tiraje de 2000 de exemplare. Și considerăm că titlul a mers bine dacă jumătate din tiraj se vinde în primul an de la apariție… Pe vremuri, era o foame de carte și se publica în draci. Se spune că și femeia de serviciu de la tipografie avea editura ei. (râde)

7. Una dintre cărțile pe care le-am publicat în ’92, pentru prima oară în România, a fost „Dune”, de Frank Herbert. Era tradusă de vreo zece ani și umbla pe sub mână, ca manuscris dactilografiat, printre pasionații de science-fiction. A fost o mare bucurie că am putut face asta.

8. Am început să lucrez când aveam 12 ani. În fiecare vară, făceam practică la editură. Am început de jos, cum se spune. Mulți ani am făcut coletele care plecau către cititori, le duceam la poștă, în iulie, pe vremea când nu exista aer condiționat. Apoi am făcut secretariat, marketing, PR, vânzări, apoi m-am ocupat de blogul editurii, până am terminat facultatea, în 2011.

9. Pe lângă pasiunea tatălui meu pentru cărți, i-am moștenit și independența. Multă vreme am considerat că, dacă aș veni să lucrez direct la editură, ar fi un destin prestabilit. Iar eu am vrut să-mi creez singură locul în lume. Am intrat la Drept, cu gândul să fac diplomație. Fiindcă eram foarte pasionată de călătorii, de oameni și de cărți, iar asta – credeam eu – le îmbina pe toate trei. După un stagiu la Ministerul Afacerilor Externe mi-am dat seama că nu e tocmai ce-mi imaginam eu, ceea ce mi-ar plăcea să fac tot restul vieții. Așa că, în anul IV de facultate, m-am hotărât să dau la Medicină. Am dat licența în Drept, după care – după trei săptămâni – am intrat la Medicină. Vara, am plecat în vacanță. Mă sună tata și-mi spune: „La noi s-au făcut schimbări în echipa redacțională și n-aș lua pe cineva nou acuma. Nu mă ajuți tu pe partea de copyright, până începi facultatea? Ai făcut Dreptul, înțelegi cum funcționează drepturile de autor…” Am zis „OK”. Și mi-a plăcut atât, atât de mult!

IMG_8160_resize

10. La trei luni după ce am început să lucrez pe copyright, am fost la primul meu târg de carte, la Frankfurt; e ceva absolut spectaculos. E un centru expozițional care reunește zece hale de mărimea Romexpo-ului. Te plimbi cu autobuzul, de la o hală la alta. Când m-am urcat prima oară în autobuz și am văzut sutele de oameni care alergau dintr-o parte în alta, am avut revelația „ăștia sunt toți oameni care lucrează cu cărți!”. Dacă am avut vreodată o îndoială că nu ăsta era drumul meu, în secunda aia s-a dus.

11. Cum și-a dat seama tata că mi-am găsit locul la Nemira? Pur și simplu n-am mai plecat niciodată. (râde) N-a fost nevoie să-i spun nimic.

12. Tata tot glumea în ultimii ani: „Eu mă retrag undeva la mare, voi îmi trimiteți banii și eu scriu.” A început să vină mai rar pe la editură, eu am preluat managementul de zi cu zi, am început să coordonez redacția, producția, departamentul de marketing. Și el mă superviza. Planul era să continuăm mentoratul și conducerea duală până anul acesta, când Nemira împlinea 25 de ani. Dar s-a întâmplat mai devreme această predare a ștafetei… Am avut noroc că eram pregătită. Mă rog, cât de bine poți să fii pregătit vreodată pentru această responsabilitate.

13. În continuare, pentru mine, cea mai frumoasă săptămână din an e cea în care mă duc la târgul de carte de la Frankfurt. E un ritm infernal, ai întâlniri din jumătate în jumătate de oră timp de cinci zile, de la 9 la 5 după-amiaza, după care ai cocktailuri, cine cu scriitori și cu agenții de care ești mai apropiat, petreceri oficiale și tot așa. Cinci zile! E obositor, dar oamenii pe care îi întâlnești acolo sunt din altă lume. E minunat.

14. Încă sper să-l cunosc pe unul dintre cei mai cunoscuți agenți din lume, Andrew Wylie. I se spune „Șacalul”, pentru că e necruțător, fură autorii celorlalți agenți. El a înființat cea mai mare agenție literară din lume, care îi poartă numele. La fiecare târg, ei vin cu un fel de biblie, de 300 de pagini, în timp ce cataloagele editurilor sunt ca niște fițuici, eventual capsate.

ana nicolau

15. Agentul meu favorit este tipul care îi reprezintă pe George R.R. Martin și pe Stephen King. Îl cheamă Chris Lotts și are agenția Lotts. E un tip foarte viclean, foarte pătrunzător, dar e și foarte citit, cu un umor absolut dement. Ne-am întâlnit la concertul unei trupe formate din editori, care cântă cover-uri. Trupa se numește „Half on Signature”. Numele e un fel de inside joke, o glumă a breslei; atunci când se semnează un contract cu un autor, se plătește un avans – half of the advance on signature.

16. Editarea cărților e un business în care contează foarte mult partea personală. E important ca un agent să-ți cunoască preferințele, să știe ceea ce publici, dar și ceea ce nu publici.

17. Mă bucur foarte mult când văd pe stradă oameni care citesc cărțile noastre. Am fost acum în concediu două săptămâni la mare și, la Vama Veche, la Plaja de carte, am văzut numai oameni care citeau Nemira!

18. Noi alegem cărți care ne plac nouă. Și e o bucurie enormă să poți să le împărtășești cu încă 2000 de oameni. Să zicem că tu te îndrăgostești de o carte și o recomanzi apoi la 2-3 prieteni. Dar eu pot face chestia asta cu 2000 de oameni!

19. Anul ăsta am reușit să lansăm un tânăr autor timișorean pe care l-am descoperit absolut întâmplător: Bogdan Munteanu. Are un talent de povestitor care se întâlnește foarte rar! Primul tiraj, de 1000, s-a vândut într-o lună. A ajuns peste tot; erau zile când deschideam Facebook și dădeam peste cel puțin o recenzie la cartea lui.

20. Anul trecut l-am cunoscut pe George Martin, la Londra, la o cină la care au fost invitați toți editorii lui străini. Aveam atât de multe emoții încât aproape tremuram. Îi citisem toate cărțile și asta înainte să lucrez la editură. În anul II de facultate, în vacanța de iarnă, am citit toate volumele publicate atunci din „Urzeala Tronurilor”. 4700 de pagini. Nu am dormit, nu am mâncat, nu am ieșit din casă. Când l-am cunoscut, mi-a întins mâna, jovial, și a început să vorbească. Eu m-am înroșit toată și am bâiguit ceva… N-a fost foarte profesional, din partea unui editor. (râde)

21. La început, la întâlnirile în care reprezentam Nemira, lumea era uimită că eu sunt publisher-ul, adică cel care se ocupă de strategia editorială; se așteptau să fiu doar tipa care se ocupă cu drepturile de autor. Dar acum mi se întâmplă destul de rar să mă întâlnesc cu oameni care nu mă știu; sau nu-mi știu povestea.

22. Anul trecut am fost la un fellowship pentru editori, în Emiratele Arabe, la Sharjah. Am dat mâna cu șeicul, the ruler of Sharjah. Eu, ca orice vestic, i-am strâns mâna. Ceea ce e o dovadă de nepolitețe la ei. Iar el avea cea mai pufoasă și mai fină mână pe care am simțit-o în toată viața mea! (râde) Deci uite că editura te poate duce și în Emiratele Arabe, să dai mâna cu un șeic.

23. Acum, în România, cei mai mulți directori de edituri sunt trecuți de 50 de ani. E vorba de vechea gardă care a pornit editurile, în anii ’90. Noi suntem singurii care au făcut schimbul de generație.

ana nicolau

24. La un moment dat a venit la noi directorul de dezvoltare al editurii Bloomsbury din Anglia (ei sunt cei care au publicat „Harry Potter”). Pentru că s-au trezit brusc cu foarte mulți bani, s-au gândit cum să continue, unde să investească banii, ca să aibă un flux constant. Singurele zone în care se poate face chestia asta, într-o țară civilizată, sunt academic publishing (cărțile academic) și educational publishing (manuale). În orice țară civilizată, un editor care ajunge la un anumit nivel, are și o devizie de academic și educational. La noi, lucrul ăsta este imposibil. Din cauza corupției din sistem.

25. Pentru mine contează mult promovarea lecturii în rândul tinerilor. Și, pentru că îmi dau seama că asta nu se va întâmpla din partea statului – pentru că nu există o politică de promovare a culturii scrise în rândul copiilor -, doresc să fac o fundație care să reunească editori ce sunt interesați de acest demers.

 

FOTO: Laura Dobre

05
/12
/18

În această seară, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) se lansează romanul Scara lui Iakov de Ludmila Uliţkaia, tradus în limba română de Gabriela Russo, bestseller Gaudeamus 2018, recent apărut în colecția Raftul Denisei, un roman-parabolă, „o saga de familie traversând patru generații și un secol de cultură rusă, căreia îi dă glas o femeie uluitoare“ (Il Giornale).

30
/11
/18

La 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, vă propunem să ne amintim de regina cu rol neîndoielnic în realizarea României Mari: Maria a României, așa cum a surprins-o celebrul scriitor, diplomat și călător al perioadei interbelice – francezul Paul Morand, în volumul „București” (editura Humanitas).

27
/11
/18

Marți, 4 decembrie, de la ora 16.00, la Clubul Teatrelli din București va avea loc lansarea celui de-al zecelea volum semnat de Octavian Saiu: „Clipa ca imagine. Teatru și fotografie”, publicat la Editura Nemira.

23
/11
/18

"Suntem urmaşii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare.(...)" - Ana Blandiana. Cunoscuta scriitoare va susţine conferinţa cu tema "Centenarul, un exerciţiu de exorcizare", duminică, 2 decembrie, de la ora 11.00, la Sala Pictura a TNB.

22
/11
/18

Regina Elena este una dintre reginele a căror viață o cunoaștem mai puțin, o regină mamă între suferință și bucurie, dragoste de popor, datorie de neam, dar și frica de a fi departe de fiul ei Mihai. Un creuzet de iubire și speranță, de frică și îndoială, dar și bunătate și împăcare sufletească. Regina - mamă Elena, Mariajul și Despărțirea de Carol al II-lea din colecția Istorie cu blazon, de la Corint, este o carte de o frumusețe uluitoare.

20
/11
/18

CĂRȚI DE NEOCOLIT Pierre Larousse (1817-1875) e unul dintre rarii noștri semeni al căror nume e scris uneori cu literă mică. Într-o bibliotecă poți auzi solicitarea: ”Dă-mi, te rog, un larousse!” Și asta pentru că  instrumentul de lucru care poartă acest nume cuprinde un bagaj de cunoștințe impresionant, în măsură să informeze pe cititor în cele mai variate domenii.

19
/11
/18

În această seară, de la ora 17.00, va avea loc, online si offline, conferința  „Centenarul femeilor în arta româneasca” la care sunt invitați să prezinte studii specializate Ioana Vlasiu, Luiza Barcan, Cristian Vasile si Radu Popica. Cosmin Nasui, curatorul proiectului, va prezenta publicația cu titlul omonim, al doilea volum, parte a proiectului editorial  Lada de Gunoi a Istoriei”. În spațiul conferinței va fi prezentă o micro-expoziție cu elemente de cultură vizuală dedicate artistelor care au trăit și lucrat în România din 1918 în prezent.

Page 1 of 8612345...102030...Last »