CRONICĂ DE FILM Prezentat în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest, după ce a fost la festivalurile de la Busan şi Varşovia, „Cărturan” (2019) este primul film al regizorului Liviu Săndulescu. Un debut care prelungeşte cuminte, fără imaginaţie, estetica realistă a planului-secvenţă şi a cadrului fix.
Un articol de Ionuţ Mareş|27 octombrie 2019
Produs de Anca Puiu, prin Mandragora, şi scris de Liviu Săndulescu împreună cu Bogdan Adrian Toma (autorul scenariilor la cele mai noi filme de Nicolae Mărgineanu – „Fals tratat de mântuire a sufletului” şi „Cardinalul”), „Cărturan” oscilează între dramă reţinută şi (o foarte timidă) comedie neagră.
Un bărbat de vreo 60 de ani dintr-o comună bine îngrijită de prin Argeş află că are o boală incurabilă şi că mai are de trăit doar câteva luni (informaţia nu este un spoiler, pentru că vine chiar din primele minute ale filmului).
Aşa că încep să îl preocupe două lucruri: să aranjeze situaţia nepotului său adolescent, pe care îl are de mai mulţi ani în grijă şi care nu mai are nicio rudă, şi să-şi facă un parastas cât este în viaţă, aşa cum ştie el din tradiţia familiei sale de pe undeva din Oltenia.
Filmul este o acumulare lentă, nespectaculoasă, de planuri-secvenţă tablou – cu o cameră de filmat aproape mereu fixă, plasată la oarecare distanţă de personaje – care urmăresc traseul liniar al lui Cărturan. Un protagonist jucat de un convingător Teo Corban, care reuşeşte să dea profunzime, umanitate, unui personaj destul de schematic pe hârtie.
Prima tentaţie este de a saluta modul dedramatizat, lipsit de patetism şi de sentimentalism, în care Liviu Săndulescu (debutant în regia de lungmetraj la peste 45 de ani) tratează o temă precum moartea – austeritatea mizanscenei şi absenţa muzicii fac de asemenea parte din acest dispozitiv regizoral calculat.
Însă, la o privire mai atentă, îţi dai seama că tocmai dimensiunea teribil de tragică, ofertantă dramaturgic, pe care o implică un astfel de subiect – un bărbat află că mai are puţin de trăit – este uitată, abandonată, în „Cărturan”.
Şi asta pentru că ea se diluează până la irelevanţă pe de o parte în banalitatea situaţiilor în care protagonistul discută în stânga şi în dreapta (de la vecini la centre pentru minori) pentru a aranja viitorul nepotului şi, pe de altă parte, prin anecdotica dorinţei personajului de a-şi face pomana cât este în viaţă.
Această a doua direcţie narativă, care implică şi câteva discuţii între Cărturan şi preotul reticent al satului (Adrian Titieni), duce scenariul înspre comedie neagră, însă una neasumată până la capăt şi care subminează potenţialul emoţional al subiectului – relaţia bunic-nepot şi gândul morţii.
În aproape toate secvenţele, personajele discută în poziţie fixă, cu mişcări minime, atât în interior, cât şi în exterior. Dublat de cvasi-imobilitatea aparatului de filmat şi de nefolosirea spaţiului şi a personajelor episodice mai mult decât ca simplu decor, acest lucru produce o senzaţie de rigiditate, de încorsetare, de manierism.
„Cărturan” lasă impresia unui film fără respiraţie. Un film corect, cuminte, lipsit de stridenţe, dar şi fără imaginaţie.
„Cărturan” va putea fi văzut în cinematografe începând cu 8 noiembrie.
