“Familiar”. Poziţia regizorului

CRONICĂ DE FILM În noul său lungmetraj, “Familiar” (2023), Călin Peter Netzer pare că încearcă să reia formula de succes din “Poziţia copilului” (2013), filmul cu care a câştigat Ursul de Aur la Berlinale.

Un articol de Ionuţ Mareş|23 ianuarie 2024

Atunci co-scenarist era Răzvan Rădulescu. Acum e Iulia Lumânare, care interpretează şi unul din rolurile centrale, de fostă iubită şi actuală colaboratoare, în calitate de actriţă şi co-scenaristă, a protagonistului.

Însă ambiţia e asemănătoare – sondarea relaţiilor bolnăvicioase din interiorul unei familii înstărite, şi în special legătura turbulentă fiu-mamă. Numai că, de data asta, mama (jucată de Ana Ciontea) e trecută în plan secund, iar fiul, Dragoş Binder (interpretat de Emanuel Pârvu), s-a mai maturizat şi ocupă prim-planul. E un regizor cam narcisist şi destul de antipatic, cu o iubită fotomodel mai tânără (Victoria Moraru) şi dornic să facă un film despre trecutul părinţilor (tatăl e un Adrian Titieni îmbătrânit prin machiaj), plecaţi pe rând în timpul comunismului în Germania (pe baza originilor pretins germane), unde astfel a ajuns să crească şi el.

Filmul începe cu câteva informaţii despre rolul Securităţii şi include un disclaimer la persoana întâi care sugerează că povestea pe care o vom vedea e foarte personală pentru Netzer (de altfel, Emanuel Pârvu – mai slab şi cu părul schimbat – e făcut să semene cu Netzer). Ideea e întărită şi în debutul filmul, când Netzer însuşi îşi face apariţia în finalul unei secvenţe, în rol de regizor, şi îi dă indicaţii protagonistului despre cum ar trebui să joace un moment, adresându-i-se cu “Emi”, adică apelativul din viaţa reală a actorului Emanuel Pârvu (regizorul va mai avea o singură apariţie, de data asta într-un cameo, ca tată al unui băiat adus pentru recuperare la cabinetul din Germania al unui kinetoterapeut, fost iubit de altădată al mamei protagonistului, jucat de Vlad Ivanov).

Acest artificiu meta-cinematografic e abandonat ulterior (deşi mai există câteva momente redate în split screen pentru a ne întrerupe imersiunea şi a ne reaminti că, în fond, urmărim un film, care e doar o convenţie), însă terenul a fost pregătit. Nu e greu de anticipat că filmul pe care îl vedem e de fapt filmul pe care a ajuns să îl facă în cele din urmă protagonistul (răscolirea trecutului şi descoperirea unor secrete l-au deturnat de la intenţiile iniţiale de a realiza un posibil film plasat în comunism şi l-au determinat să transforme procesul de investigare a tinereţii părinţilor, prin discuţii şi verificarea unor dosare de la CNSAS, în însăşi naraţiunea centrală).

Un protagonist regizor care e un alter ego al lui Netzer însuşi, ce şi-a alocat la rândul său un rol mic de regizor şi pe care avem motive rezonabile să-l suspectăm că şi-a pus la bătaie multe elemente biografice. E un joc de oglinzi potenţial bulversant (dar nu lipsit de interes) şi care înscrie “Familiar”, cu întârziere, în seria de filme autoreflexive care îi preocupau acum câţiva ani pe unii dintre regizorii Noului Cinema Românesc (cele mai cunoscute exemple au fost “Aurora” lui Cristi Puiu şi mai ales “Metabolism” al lui Corneliu Porumboiu).

La fel ca mama din “Poziţia copilului”, jucată memorabil de Luminiţa Gheorghiu, dispusă să calce pe cadavre pentru a-şi salva fiul (Bogdan Dumitrache) care tocmai omorâse un copil într-un accident de maşină, şi protagonistul din “Familiar” vrea, cu cinism, ca toţi din jurul său să îi fie la dispoziţie (culmea e atinsă atunci când, din Germania, îi cere colaboratoarei sale să îşi anuleze un spectacol cu casa plină la Bucureşti pentru a veni rapid la Frankfurt şi a-l ajuta în chestionarea fostului iubit al mamei sale).

E un personaj irascibil, nesuferit, ca un animal rănit gata mereu de atac. Se ceartă violent cu părinţii (cu tatăl are chiar o altercaţie fizică, excelent mizanscenată, pentru că scoate în evidenţă ridicolul celor doi), relaţia cu colaboratoarea sa e mereu tensionată (apogeul e răbufnirea femeii pe marginea unei şosele, după o remarcă jignitoare a bărbatului despre fosta lor relaţie), îşi minte des tânăra iubită şi e arţăgos chiar şi cu străinii (îl apostrofează pe un angajat de la CNSAS, jucat de Lucian Ifrim, şi se înjură, în trafic, cu pasagerii dintr-o altă maşină, interpretaţi de Clara Vodă şi Bogdan Vodă, doi actori plecaţi din ţară de mai mulţi ani şi reveniţi după mult timp într-un film românesc).

E ceva captivant în portretul deloc confortabil al unui bărbat obsedat de sine şi agresiv cu ceilalţi într-un mod aproape patologic. Sigur că Netzer şi Iulia Lumânare, ca scenarişti, şi Emanuel Pârvu, ca actor, nuanţează acest tablou – Dragoş Binder e pe alocuri ridiculizat şi devine caraghios, în special în momentele când sunt lăsate să iasă la suprafaţă traume vechi sau când încearcă să pară un bărbat grijuliu în faţa iubitei sale mai tinere. Iar de aici intervine un artificiu scenarist clasic şi previzibil – se sugerează că o parte din felul în care se comportă bărbatul e efectul mediului în care a crescut, o familie cu destule umbre şi posibile compromisuri şi în care părinţii sunt într-un război permanent, care durează de decenii.

Meritul lui Netzer e că nu insistă pe căutarea de explicaţii psihologice (ele sunt lăsat în subtext). Dimpotrivă, pare a găsi o reală plăcere în a pune în scenă dueluri nemiloase, imprevizibile, furtunoase, uneori până la limita unui absurd comic, între nişte personaje zbuciumate, care ajung cu greu la momente de linişte. Cea mai tulburătoare rămâne relaţia dintre fiul egocentric şi mama sa manipulatoare, interpretată de o Ana Ciontea cu nimic mai prejos decât realizarea Luminiţei Gheorghiu din “Poziţia copilului”.

Această permanentă nelinişte a personajelor e susţinută formal prin două dintre opţiunile prin care Netzer s-a făcut remarcat printre cineaştii Noului Val. O cameră de filmat mereu în mişcare, mereu destabilizatoare, cu apropieri şi îndepărtări permanente de personaje, în funcţie de intensitatea fiecărui moment (iar unele prim-planuri sunt devastatoare). Apoi e montajul Danei Bunescu, cu tăieturi dese şi schimbări de unghiuri, multe neaşteptate, ceea ce imprimă filmului un ritm alert şi o tensiune fertilă.

Sigur că “Familiar” joacă riscant pe o linie subţire între autocomplezenţă şi autoderiziune, iar această ambivalenţă, în care eu văd marea sa calitate şi o bună sursă de umor, ar putea deruta şi diviza publicul. Cu atât mai mult cu cât filmul alternează secvenţe de subtilitate scenaristică şi de forţă actoricească şi momente de stângăcie (de pildă, ceva nu funcţionează în relaţia dintre protagonist şi iubita sa tânără) sau cu fracturi de logică (după ce îl refuză vehement pe Dragoş, care îi solicită o întâlnire pentru documentare, şi acceptă să se vadă în Germania doar cu cea pe care o consideră avocata bărbatului, aşa cum se pretinde iniţial a fi personajul Iuliei Lumânare, kinetoterapeutul jucat de Vlad Ivanov nu doar că nu pleacă de la masa unde se vede cu femeia după ce aceasta îi dezvăluie totuşi cine este, dar începe să-i vorbească deschis despre legăturile sale trecute cu familia Binder).

Tipul de realism propus de Netzer vine acum într-un context diferit de cel în care un film ca “Poziţia copilului” devenea un film important. Cinematografia română s-a schimbat, publicul şi critica se transformă la rândul lor şi au alte aşteptări şi nici festivalurile de top, mereu în căutare de voci proaspete şi direcţii noi, nu mai sunt atât de generoase cu astfel de propuneri (“Familiar” a avut premiera mondială doar în competiţia de la Tallinn Black Nights Film Festival, în Estonia). Chiar şi aşa, e de salutat impulsul lui Netzer de a-şi continua obsesiile artistice, de a-şi răscoli trecutul şi de a-şi chestiona propria poziţie şi propriile mijloace, cu toate riscurile unei aparente expuneri. E un gest demn de respect.