Teo Corban: „În film, am o frică enormă de penibil, să nu greșesc”
https://www.ziarulmetropolis.ro/teo-corban-in-film-am-o-frica-enorma-de-penibil-sa-nu-gresesc/

INTERVIU „Am o frică de penibil, am o frică să nu greşesc. Am o frică să nu îi deranjez pe cei de pe platou. Frica mă responsabilizează”, afirmă, într-un interviu pentru Ziarul Metropolis, Teo Corban, unul dintre cei mai apreciaţi actori români de cinema.

Un articol de Ionuţ Mareş|3 martie 2020

Născut în 1957 şi angajat al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, unde îşi desfăşoară de mulţi ani activitatea de pe scenă, Teo Corban este, de 15 ani, unul dintre cei mai apreciaţi actori de film din România. El a fost descoperit şi făcut cunoscut de Corneliu Porumboiu, care l-a distribuit mai întâi în scurtmetrajul „Călătorie la oraş” (2003) şi apoi în debutul său în lungmetraj, celebrul „A fost sau n-a fost?” (2006).

Cele mai importante roluri ulterioare ale sale au fost cele din omnibusul „Amintiri din Epoca de Aur” (2009), „Aferim!” (2015, r. Radu Jude), „Un etaj mai jos” (2015, r. Radu Muntean) şi „6,9 pe scara Richter” (2016, r. Nae Caranfil). Dar a jucat roluri mai mici şi în filme-reper precum „California Dreamin` (nesfârşit)” (2007, r. Cristian Nemescu), „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” (2007, r. Cristian Mungiu), „După dealuri” (2012, r. Cristian Mungiu), „Poziţia copilului” (2013, r. Călin Peter Netzer) sau „Câini” (2016, r. Bogdan Mirică).

Anul trecut a avut rolul principal în „Cărturan” (2019, r. Liviu Săndulescu) – un bărbat care află că are o boală incurabilă şi, astfel, începe să se pregătească de moarte. Iar în această primăvară poate fi văzut, într-un rol de poliţist care anchetează dispariţia suspectă a unui bărbat, în „Urma” (2019), debutul în regie al lui Dorian Boguţă, disponibil în cinematografe din 6 martie.

 

Ionuț Mareș: Ce vă atrage în primul rând la un rol și la un scenariu? Ce vă convinge să acceptați o propunere?

Teo Corban: E un complex de factori. În principal, mă interesează să fie o partitură inedită. Să nu prea semene cu ce am mai făcut. Nu am bucuria de a mă repeta. Îmi place să explorez lucruri noi. Depinde și de context, de cine e regizorul, de cum îmi povestește ce vrea să facă. Contează și partenerii, distribuția.

Prin urmare, contează în primul rând să fie, pe cât posibil, un alt fel de rol decât cele pe care le-ați mai făcut.

În principal asta. Fiecărui actor cred că i se întâmplă să primească partituri foarte asemănătoare și mijloacele pe care le folosește să fie aproape la fel. Uneori am fost acuzat că mă repet, că nu am găsit o variațiune nouă unui personaj. Dar, gândindu-mă după aceea la ce am greșit sau unde-i buba, mi-am dat seama că rolurile erau cam de aceeași factură, din aceeași zonă. Atunci, automat te repeți.

Nu e prea sănătos pentru un actor să se repete. La un moment dat, devii un fel de fantoșă. Așa cum s-a întâmplat ani de zile cu unii din marii noștri actori, mai ales înainte de Revoluție. Eu zic că, în primul rând, nu e vina lor. Mă rog, e vina lor că au acceptat, dar în general regizorii aveau o comoditate de a lua pe X în rolul cutare, pentru că știau că acolo face față, nu are probleme, e prototipul unui anume personaj.

V-ați confruntat și dvs. cu asta, cu regizori care v-au văzut în alte roluri și care au încercat să obțină cam același tip de interpretare?

În teatru, cel puțin, cu siguranță. În film, mai puțin, pentru că în film nu am jucat chiar așa de mult ca în teatru. Dar există pericolul și în film, evident, pentru că, volens, nolens, există o comoditate a celui care te distribuie. Ușurința de a lua pe cineva cu care nu are de lucrat mult. Dar, pentru actor, nu e carne tânără, nu e sânge proaspăt. E periculos.

În momentul în care intrați într-un proiect și începeți să construiți un personaj, ce presupune pentru dvs. pregătirea pentru rol?

E foarte important scenariul, în ce zonă e povestea, în ce epocă. Să dau ca exemplu „Urma”, unde am cel mai recent rol. Polițiști am mai jucat, pentru că în general am o față care e distribuită mai ales în persoane oficiale: primari, polițiști, oameni de stat. Dar sunt variabile. Nu toți primarii sunt la fel, nu toți polițiștii sunt la fel. Atunci, caut acel ceva inedit. Bun, social vorbind, e aceeași meserie, aceeași zonă de personaj, dar sunt alte variabile care îmi stârnesc curiozitatea, interesul.

De ce credeți că ați fost atât de distribuit în personaje oficiale?

M-am întrebat și eu, pentru că în interior sunt complet altfel. Trebuie să mă uit în oglindă. Probabil am o față care impune un anume tip de respect (râde – n.r.). Probabil sunt bun de șef de scară, de șef de trib. Probabil e ceva în aparențele pe care le împrăștii în jur, că am față de șef. În realitate, eu sunt departe de așa ceva.

În acești ani, ați lucrat cu destul de mulți regizori, care sunt diferiți ca stiluri, ca fel de a vedea cinema-ul. Pe baza experiențelor pe care le-ați avut, cum vedeți dvs. colaborarea ideală sau care vă stimulează cel mai mult cu un regizor la un film?

Nu știu ce înseamnă colaborare ideală. Nu am un prototip. Ideal este când explorezi o lume nouă, când cel din fața ta îți prezintă lucrurile cu totul altfel decât ți-au prezentat alți regizori ce și-au dorit de la filmul lor. Și poate ideal e să atingă în mine noi supape, altă claviatură. În fiecare există multă claviatură, însă depinde cine cântă la acest pian, cine stârnește și ce stârnește. Îmi place provocarea în general. Cred că asta ar fi un ideal.

Un regizor care să vă ajute să descoperiți lucruri pe care poate nu le conștientizați nici dvs.

Exact. Un regizor care nu merge pe cărări bătute, cunoscute, care scoate rutina din mine. Să ajungă la o esență, la un ceva pe care eu îl am și pe care el îl știe, îl simte.

De-a lungul anilor, ați făcut atât comedie, cât și dramă, în sensurile cele mai largi ale termenilor. Cu toate acestea, am identificat, cel puțin în personajele principale, o trăsătură comună, și anume faptul că e un protagonist foarte sigur pe el la început, și etalează acest lucru (de exemplu, personajele din „Aferim!”, „Un etaj mai jos” sau „Cărturan”), dar căruia pe parcurs i se întâmplă ceva și e destabilizat, dezachilibrat. Ce presupune interpretarea unui astfel de personaj?

Ați sesizat un lucru care pentru mine e o țintă. Întotdeauna caut ca unui personaj, așa cum e scris în faza inițială, indiferent dacă e mai spre comedie sau mai spre dramă, să îi alătur și date din partea opusă, pe care nu le conținea.

De exemplu, „Cărturan” – fiind un rol foarte dramatic, foarte aproape de patetism, am căutat să mă duc în zona extremă. Pentru că noi, în viață, avem de toate, și bune, și rele. Și comicul, și tragicul. Ele sunt împreună.

Și să nu devin o fantoșă, o tipologie, cum e în teatrul antic. În ziua de azi, lucrurile trebuie împletite, armonizate. Îmi place când un personaj are un traseu care se „demolează”, se desfigurează pe parcurs, iar el ajunge ușor-ușor în altă zonă. Urmăresc asta.

Cred că asta e o constantă a personajelor pe care le jucați, chiar dacă filmele sunt diferite.

Cred că ați sesizat bine. Poate nu sunt întotdeauna conștient și coerent în acest demers, dar e o țintă pe care o am de mult.

Mă gândesc de exemplu la personajul foarte puternic din „Un etaj mai jos”. E un personaj ce emană siguranță, control și o anumită statură la început, iar pe parcurs este destabilizat și cade chiar într-un fel de ridicol.

Bine, acolo scenariul era atât de bun, și regizorul la fel, încât nu a trebuit să fac eforturi în a suplini ceva pentru a ajunge la ceea ce îmi doresc eu în general de la personaje. Se potrivea cu gândul meu artistic, pe care îl am mereu: să existe o transformare. Iar povestea din „Un etaj mai jos” despre asta era, despre destabilizarea unui om liniștit, prea liniștit. Un om ancorat într-o realitate pașnică, dar pe care circumstanțele îl deturnează spre altceva, un altceva pe care toată lumea îl are în mod obișnuit. Dar situația lui extremă de viață, în care trebuie să își apere liniștea căminului, îl transformă într-un odios.

Se întâmplă cam același lucru și cu personajul tatălui din „6,9 pe scara Richter”, care pe parcurs devine ușor caraghios.

Da, devine derizoriu ce se întâmplă cu el. Evident, întotdeauna trebuie să mă subjug întregului. Să fac parte firească din scenariu. Să nu vin eu cu niște propuneri abracadabrante, care să nu fie în consens cu gândul scenariului și al regizorului. Dar dacă partitura îmi permite, încerc întotdeauna să forțez cămașa, să o fac mai largă, mai permisivă pentru personaj. Să nu cânt pe o singură coardă. Să nu devin monoton și previzibil. Asta e una din dorințele mele.

În ce măsură vi se permite asta? Câtă libertate aveți?

E în funcție de regizor, în primul rând. El trebuie să aibă întotdeauna în vedere ansamblul. El știe exact zona în care trebuie să se plaseze povestea. De regulă, mi se permite acest lucru, dar în cheia filmului. Nu e normal să fac notă discordantă. În fond, și personajele din filmele „comice” sau „dramatice” sunt niște oameni. Rezultatul este comic sau tragic, dar omul are frământările lui, pe care eu trebuie să mi le asum și să le dezvolt conform gândurilor mele inițiale.

Până la un punct cel puțin, sunt personaje care își interiorizează destul de mult trăirile, frământările. Cum lucrați cu bagajul emoțional al personajului, pe care nu trebuie să îl afișați foarte mult, dar pe care nici nu trebuie să îl ascundeți de tot?

La filme, e perioada tampon de repetiții, de lucrul la masă, de lucrul în decor, pregătirea filmului, preproducția. Acolo avem discuții îndelungi. Acolo am discuții cu fiecare regizor în parte și vin cu propuneri la acel moment. De regulă, după aceea mi se deschid noi orizonturi, noi idei pe care le discut de fiecare dată, cu regizorii care permit. Sunt și regizori care permit foarte puțin acest lucru, și anume ca actorul să vină cu multe idei. Sunt unii mai drastici, care te modelează și te duc acolo unde știu ei că trebuie să te ducă.

Vă stimulează oricare dintre cele două abordări regizorale?

E puțin mai ingrată situația când ești dezbrăcat de personalitatea ta și folosit ca un aluat modelat în sensul în care dorește regizorul. E frustrant, cel puțin în prima fază de lucru. Dar, pe parcurs, reușești să înțelegi drumul și direcția unde ești dus de mână. Și, în acel moment, începi să te dezvolți. Când îți știi culoarul și locul în film, lucrurile se dezvoltă.

Dvs. sunteți un actor care, deși era foarte cunoscut în Iași prin teatru, a explodat mai târziu în cinema. Au mai fost cazuri în cinematografia română. De exemplu, Dorel Vișan, care a debutat în cinema mai târziu.

Dar mai devreme ca mine.

Dacă vă uitați în urmă la traseul dvs. din cinema, punctat atât de roluri principale, cât și de multe roluri mai mici, cum îl priviți acum?

Din timpul facultății îmi doream să fac film. Nu s-a întâmplat. A trebuit să aștept ani de zile. A fost important că am avut răbdare și nu am clacat între timp. Șansa de a fi distribuit într-un film, chiar și într-un rol mai mic, vine greu la actorul român în general. Chiar și acum, nu numai în anii `90, când se făceau mai puține filme. Dar important e ca norocul să te găsească treaz și viabil.

Când a apărut Corneliu Porumboiu în viața mea, mă bucur că m-a găsit într-o stare destul de aptă pentru film. Evident, nu știam foarte multe despre film. Dar mă bucură că m-a găsit potrivit pentru filmele lui, mai întâi scurtmetrajul „Călătorie la oraș” și apoi primul lui lungmetraj, „A fost sau n-a fost?”.

Mai cunosc actori din provincie care erau și încă mai sunt greu descoperiți sau nu sunt căutați. E important să te și găsească prezent. Când sună alarma, să execuți întocmai și la timp, cum era o formulă din armată. Să fii stăpân pe mijloacele tale, cât de cât.

În ce măsură e un dezavantaj în cariera de cinema pentru un actor faptul că joacă într-un teatru din provincie?

E un cerc vicios. Am avut o discuție de acest fel, acum mulți, mulți ani, cu Cristian Mungiu, care, după ce mă văzuse la Corneliu Porumboiu, a zis să vrea să mă ia și el, dar într-un rolișor, și m-a întrebat dacă mă supăr. „Nu mă supăr, sunt onorat”, i-am spus. Și l-am întrebat de ce nu m-a luat până atunci. Mi-a spus: „Sincer, eu nu folosesc actori care nu au mai jucat în film, pentru că mi-e greu pe platou. Nu am timp să fac ABC-ul cu actori care nu știu aproape nimic. Iau actori care au mai fost folosiți”. „Da, dar sunt mulți actori valabili, cum s-a întâmplat și cu mine, care pot face față”, i-am spus. „Ei, că te-am văzut, acum da, te vreau”, mi-a răspuns. Cum spuneam, e un cerc vicios. Dacă pe un actor nu îl ia nimeni, cum poate el să arate că poate să facă ceva?

Totuși, Cristian Mungiu a descoperit actori.

Da, pe parcurs. Eu vorbesc de acum mulți, mulți ani. Acum, da, e unul dintre cei care fac pionierat în zona de căutare a actorilor mai puțin cunoscuți, caută fețe noi, potrivite pentru ce are el de făcut.

Prin urmare, este sau nu un dezavantaj faptul că nu ați locuit și nu locuiți în București?

Pe de o parte, e un dezavantaj, că nu ești foarte vizibil, evident. Pe de altă parte, când ești foarte vizibil, ești și canalizat spre un gen de actor. Ești pus într-o ecuație anume. Și poate tu nu ești pus corect acolo, poate e o chestie subiectivă. De aceea, „virginitatea” mea de a fi actor în provincie, necunoscut, a fost cu două tăișuri, dar până la urmă totul a ieșit câștigător.

Sunteți întrebat mereu, mai ales de presa din Iași, dacă nu v-ați gândit să vă mutați la București.

Acum e mai simplu, pentru că CFR e la pământ și s-a dezvoltat zborul Iași-București la prețuri relativ aceeptabile. Practic, Iașiul a devenit, din punctul meu de vedere, un cartier al Bucureștiului, pentru că fac o oră de zbor. Deci nu se mai pune problema distanței, suntem în secolul 21.

Ce vă atrage spre un proiect ca serialul „Mangalița” de la Antena 1, care este cu totul diferit de filmele de autor în care jucați? Cu siguranță, vă aduce mult mai multă popularitate. Probabil și financiar este mult mai bine.   

Popularitatea e discutabilă și îndoielnică de multe ori. Și nici banii nu sunt ca afară. Dacă ai jucat într-un serial afară, tu, familia și nepoții tăi vor trăi bine. La noi, trăim o idee mai bine decât cu leafa de bugetar.

Serialul s-a structurat pe un personaj care mi s-a atribuit. Era un personaj de conjunctură, un personaj real din politica românească (Liviu Dragnea – n.r.). M-a incitat provocarea să joc – nu să imit pe cineva, dar să devin o anumită tipologie -, chiar dacă era în cheie comică, chiar dacă scenariul avea și șchiopătări. Era ceva ce nu mai făcusem. Iarăși primar, dar în cheie comică.

Eu încerc să nu fiu foarte comic. Chiar insist. Îmi doresc să fie cât mai frust ceea ce fac și impactul să fie de râs, dacă e de râs. Dar e și de pus pe gânduri, pentru că eu vreau să provoc cu personajul, nu vreau ca oamenii să râdă în hohote de o chestie foarte facilă. Asta într-un context în care eu nu pot să decid până la capăt foarte mult, e adevărat.

Acest tip de actorie e foarte diferit de cel din ultimele dvs. două roluri, din „Cărturan”, de Liviu Săndulescu, și „Urma”, de Dorian Boguță, unde jocul actoricesc e într-o notă minimalistă, reținută. Ce înseamnă acest tip de actorie interiorizată, în astfel de filme lucrate în plan-secvență?

E așa cum ne comportăm noi. De pildă, în casă la mine umblu în trening sau în ceva foarte lejer și am un fel al meu de a mă purta. Dacă îmi pun un costum și mă duc la o premieră la Operă sau într-un mediu aristocratic, comportamentul meu se schimbă.

Cam așa mi se întâmplă și mie cu filmul minimalist și cu lucrul la serial. Pur și simplu sunt niște clapete, niște butoane în mine pe care le apăs și mă comport conform proiectului.

Paradoxal, mie îmi folosește foarte mult serialul, pentru că e o hăituială, o muncă pe brânci, pe viteză foarte mare, textul trebuie învățat foarte repede, reacțiile sunt rapide, trebuie să fii foarte prezent. Nu e timp de elaborare.

După ce intrasem în serial, au apărut aceste proiecte, „Cărturan” și „Urma”, unde totul s-a relaxat. După un fluviu, după apa năvalnică prin care trecusem, brusc s-a făcut un estuar, m-am liniștit. E așa de frumos să lucrezi la film, când ai timp să gândești, să discuți, să revii, să faci multe duble. Mă ajută trecerea asta din prima linie a frontului, cum e la serial, la tipul acesta de muncă artistică elaborată și care se face cu alt simț al măsurii.

Ce vă atrage la cinema și la actoria de film?

Grea întrebare. Nu pot să compar decât cu munca în teatru, care e altfel. Nu aș da munca în teatru aproape pe nimic, pentru că, totuși, de acolo provin și acolo mi-am format mijloacele și meseria.

La film e mai multă grijă, din partea întregii echipe, începând cu regizorul, cu producătorul, cu partenerii, cu tot ce se întâmplă pe platou. Munca e mult mai îngrijită. Într-o meserie artistică, vorbesc. Este mai mult respect. Mai multă responsabilitate.

La teatru se întâmplă și multe proiecte în care se spune „lasă că merge și așa, nu te mai chinui, nu te mai strofoca”. La film, parcă miza e mai sus. Poate e impusă de circumstanțe, de producător. Sunt și alți bani. Vorbesc de la producție în sus. E puțin mai ca în Vest față de teatru, din păcate. Teatrul e puțin Cenușăreasă în ce spun eu acum, dar cred că o să vină și zile mai bune pentru teatru. La film mă simt mai profesionist.

Ce stimulează în dvs. actoria de cinema, felul în care interacționați cu camera, de exemplu?

Vă spun un singur cuvânt și o să râdeți: frica. Mi-e foarte frică să mă fac de râs, de fiecare dată. Am o frică enormă. Știu că la teatru, dacă azi nu am jucat perfect niște momente, în actul doi îmi revin sau la următoarea reprezentație voi repara lucrurile.

La film nu e cale de întors. Îmi solicit toată atenția și toată puterea de muncă la fiecare dublă, pentru că nu știu care dublă va rămâne în film. Și cum eu sunt destul de sever și cu mine, și cu alții, nu aș vrea să văd o dublă cu lucruri flagrant de greșite.

Am o frică de penibil, am o frică să nu greșesc. Am o frică să nu îi deranjez pe cei de pe platou, să fie nevoie de o nouă dublă pentru că am încurcat eu nu știu ce. Frica mă responsabilizează.

31
/03
/20

Premiile Radio România Cultural, care ar fi trebuit să fie decernate în cadrul unei gale programată inițial să aibă loc pe scena Teatrului Odeon, au fost anunțate, luni, 30 martie 2020, în cadrul unei ediții speciale a emisiunii GPS Cultural.

28
/03
/20

TIFF Unlimited, platforma de streaming a Festivalul Internațional de Film Transilvania, oferă gratuit o selecție de filme pentru a vă transforma serile de weekend în care #StămAcasă, în perioada de izolare socială, în evenimente cu premiere de cinema online.

25
/03
/20

CRONICĂ DE FILM Prezentat anul trecut în premieră mondială în competiţia de documentare a Festivalului de la Sarajevo şi disponibil pe platforma HBO GO, "Fata de aur" (2019), de Denisa Morariu-Tamaş şi Adrian Robe, îi face un portret fostei gimnaste Andreea Răducan.

18
/03
/20

CRONICĂ DE FILM Realizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă și prezentat în premieră în secțiunea Forum la Berlinale, documentarul de aproape trei ore „Ieșirea trenurilor din gară” (2020) este cel mai solicitant, dar și cel mai tulburător film al lui Radu Jude. Un film-document despre Pogromul de la Iași din 1941.

17
/03
/20

Bad Unicorn pune la dispoziție pe platforma video on demand Vimeo 8 titluri din portofoliu: Despre trup și suflet (r: Ildikó Enyedi), Tărâmul Binecuvântat (r: Francis Lee), Atelierul (r: Laurent Cantet), Dovlatov (r: Alexey German Jr), Utoya: 22 iulie (r: Erik Poppe), Vinovatul (r: Gustav Möller), Păsări Călătoare (r: Cristina Gallego, Ciro Guerra) și Amanda (r: Mikhaël Hers) sunt acum disponibile online pe https://vimeo.com/badunicorn.

16
/03
/20

Ținând cont de evoluția epidemiei COVID-19, dar și de măsurile luate recent de autorități, cu părere de rău vă anunțăm că am decis amânarea celei de-a IV-a ediții a rezidenței-consurs The Script Contest.

16
/03
/20

Lansarea în cinematografe a filmului „5 Minute”, scris și regizat de Dan Chișu, a fost amânată. Lungmetrajul ar fi trebuit să aibă premieră națională pe 27 martie 2020, fiind distribuit de Domestic Film. Decizia a fost luată ținând cont de contextul epidemiologic actual și în acord cu măsurile luate deja de autorități pentru evitarea răspândirii noului virus, Covid -19.

Page 1 of 25912345...102030...Last »