Cătălin Olaru: „E periculos să vrei să impresionezi o tipă fluturând o listă de nume de regizori”
https://www.ziarulmetropolis.ro/catalin-olaru-critic-de-film-e-foarte-periculos-sa-vrei-sa-impresionezi-o-tipa-fluturand-o-lista-de-nume-de-regizori/

Tânărul critic de film Cătălin Olaru crede că, astăzi, „e foarte periculos să vrei să impresionezi o tipă fluturând o listă de nume” de regizori, de trupe sau de scriitori. Face câteva „recomandări” de filme româneşti proaste şi spune cum a fost experienţa de membru al juriului criticii la TIFF.

Un articol de Ionuţ Mareş|14 iulie 2014

CRITICII (NU) RECOMANDĂ Discuția este începutul unei serii de interviuri scurte și relaxate cu oameni care scriu profesionist despre cinema în România (da, există și așa ceva). Vrem să aflăm cum gândesc, ce filme (nu) recomandă și cum au ajuns să îndrăgească cinemaul.

Născut în 1981, Cătălin Olaru este copywriter și un critic de film talentat și spiritual. În 2012 a devenit primul câștigător al bursei Alex. Leo Șerban pentru critică de film decernate de TIFF și desfășurate la New York.

Recent a făcut parte din juriul criticii internaționale la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca.

Scrie cu regularitate texte despre cinema în revistele Cultura și Film, pe site-ul postmodern.ro și pe blogul său, catalinolaru.wordpress.com. A mai scris pentru revistele Kamikaze și Vatra. Din 2013 este membru în Asociația Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaștilor din România.

1. Ai făcut recent parte din juriul FIPRESCI (al criticii) la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca. Ai jurizat secțiunea „Ochi pentru ochi”. 12 filme, mult sânge, violență, răzbunări. Cum ai rezistat?

Din capul locului, am fost norocos: nu doar pe durata TIFFului, ci în general văd destul de multe filme cu sânge, violenţă şi răzbunări, aşadar documentarea a precedat fie şi vestea participării mele în juriu, ceea ce bănuiesc că se întâmplă destul de rar. În consecinţă, n-am suspinat de frică, nu mi-am acoperit ochii în momentele cu mult suspans, n-am apucat-o pe colega mea, Sheila Johnston, în braţe, când pe ecran se vărsa mult sânge. Am savurat festivalul până la ultima picătură, situaţie mult mai improbabilă dacă tema secţiunii ar fi fost (aleg un cuvânt la întâmplare) pacea.

2. Care-i cea mai bună/proastă chestie în a face parte dintr-un juriu la un mare festival?

Cea mai bună chestie (şi totodată cea mai periculoasă) e că organizatorii TIFF sunt extrem de grijulii cu invitaţii lor. Timp de zece zile, ai sentimentul că munca ta chiar contează (de fapt, că munca tuturor celor care vin la TIFF contează. După care festivalul se termină, iar sălile, cel puţin cele din Bucureşti pe care le frecventez eu, sunt la fel de goale…). Cea mai proastă chestie e că permanent mă întreabau colegii de juriu tot felul de chestii despre Cluj şi împrejurimile lui. Eu zâmbeam atunci ca o monalisă şi încercam să par enigmatic mai degrabă decât ignorant.

3. În 2012 ai devenit primul câştigător al bursei Alex. Leo Şerban pentru critică de film decernate de TIFF, ocazie cu care ai stat o perioadă la New York, unde ai văzut filme și ai scris despre ele. Ce-ai învățat din toată povestea?

Am aflat despre bursă în absenţă, de pe site-ul festivalului, şi am învăţat din ea că trebuie să fiu prezent. Că trebuie să mă implic în povestea asta care e filmul şi altcumva decât ca observator (sau ca un critic-vigilante, apropo de întrebarea despre „Ochi pentru ochi”). Cred sincer că am sau avem multe de învăţat de la cei care nu se limitează să consemneze, ci indiferent de greutăţi, organizează (ceva, orice: în cazul de faţă, un festival, culmea, fără bani de la stat). De asemenea, am constatat cu bucurie că e posibil ca timp de trei luni să nu faci altceva decât să te duci la filme, respectiv să vizitezi un oraş ale cărui surprize sunt inepuizabile, şi totuşi să nu te trăsnească cerul.

4. Cum ai ajuns la film: prin canon sau prin descoperiri obscure proprii?

catalin olaruŞi, şi. Andrei Gorzo povesteşte în primul lui volum despre Roger Moore şi salturile lui pe spinări de crocodil. Eu ţin minte că unul din primele filme pe care le-am văzut cap-coadă şi m-au marcat a fost „Vendetta for the Saint”, difuzat pe TVR 1. Ieşisem la un fotbal în spatele blocului, ceea ce se întâmpla extrem, dar extrem de rar. Fără să fi încercat cine ştie ce acrobaţii, m-am accidentat. Deşi nu mă durea absolut deloc, rana de deasupra genunchiului refuza să se închidă, ceea ce i-a făcut pe părinţii mei să decidă că e cazul ca pacientul să stea sub observaţie până noaptea târziu.

Aşa se face că m-a prins miezul nopţii uitându-mă la un film de televiziune îngrozitor de convenţional, dar pe care îl ţin minte şi acum. Am recreat de atâtea ori în minte scena în care Moore evadează dintr-un castel coborând pe geam pe mai multe cearşafuri înfăşurate între ele (chiar aşa, de unde o fi făcut rost de atâtea?), că aproape regretam că nu ma ia nimeni prizonier, că nu sunt dus şi eu într-o cazemată, în frac şi cu papionul la gât.

Câţiva ani mai târziu, postul de televiziune Acasă a început să difuzeze filme de cinematecă în fiecare zi (apoi săptămânal, apoi deloc). Cât despre filmele văzute în sala de cinema, ţin minte că exista, la un moment dat, un program de cinematecă în Galaţi, oraşul meu natal. În două zile de miercuri, am văzut, la cinema Popular, actualmente discotecă, „Desperado” al lui Robert Rodriguez, apoi „Twin Peaks: Fire Walk with Me” (n.r. – David Lynch), tradus în limba română „Ultimele 7 zile din viaţa Laurei Palmer”.

Acestora li se adaugă afişul lui „Les vacances de Monsieur Hulot” (n.r. – Jacques Tati), despre care tocmai aflasem din revista Noul Cinema, văzut pe peretele cinematografului Republica: fără patru spectatori plătitori, proiecţia nu a mai avut niciodată loc, iar domnul Hulot a făcut cale întoarsă, numai el ştie unde.

5. Trei regizori cu care crezi că ai putea impresiona o tipă cinefilă. Dar una necinefilă?

Mai ales în ultimii ani, e foarte periculos să vrei să impresionezi o tipă fluturând o listă de nume (de regizori, de trupe, de scriitori, de orice). De când cu blestemăţia asta de Internet, şansele să afli că există cineva cu mai puţini fani decât locatarii dintr-o scară de bloc, dar care e net superior numelui pe care l-ai invocat tu, au atins cote care pe mine unul mă alarmează. Sfatul meu pentru cinefilii holtei: abţineţi-vă! Aşteptaţi să facă tipele primul pas şi strâmbaţi din nas voi înaintea lor. Asta aşa, pur teoretic. Practic, pe soţia mea o impresionez negativ cu fiecare nou film de sau cu Woody Allen şi Clint Eastwood. Nu ştiu cum se face, dar nu-i înghite deloc pe cei doi. Din fericire, agreează Bondul lui Connery; tot e ceva.

6. Câteva filme românești proaste – vechi și noi.

Cred că nu există, la întrebarea asta, un răspuns bun. Sunt atât de multe, încât n-aş vrea să supăr pe cineva prin omisiune. Voi aminti doar că primăvara asta am petrecut o seară în care mi-am reamintit ce înseamnă stupefacţia urmărind, nici eu nu ştiu de ce, „Paradisul în direct”, ceea ce, măcar din când în când, recomand oricui. Şi nici cu „Vlad Nemuritorul” nu mi-e ruşine. Sau cu „Liceenii, în 53 de ore şi ceva”. Sau cu filmele domnului Mălăele.

7. Două-trei (sau mai multe) nume de oameni care au scris/scriu despre cinema pe la noi și i-ai citit/îi citești cu plăcere.

Andrei Gorzo, Mihai Fulger şi ale sale cronici de festival care mă fac să salivez pe tastatură şi monitor, Irina Trocan.

8. Pirateria salvează cinefilia?

Fără doar şi poate (excepţie fac situaţiile în care timpul de catalogare îl excede pe cel de vizionare, situaţie în care se prea poate ca la un moment dat să mă fi aflat).

9. Am găsit pe site-ul TIFF: „Din 2013 este membru în Asociația Criticilor de Film din cadrul Uniunii Cineaștilor din România”. Ce înseamnă asta?

Pe scurt, drept de vot la premiile UCIN, participarea la şedinţele Asociaţiei, precum şi calitatea de membru al FIPRESCI, Federaţia Internaţională a Presei Cinematografice (aşa am ajuns membru în juriul de la TIFF, aşa am ajuns să cunosc o grămadă de oameni mişto). Înseamnă de asemenea că trebuie să-mi fac drum la Cinema Studio să-mi plătesc cotizaţia anuală, chestie pe care ar fi trebuit s-o fac până în luna iunie inclusiv. Sper că mai sunt încă membru al Asociaţiei. În caz contrar, ignoră acest răspuns.

Foto: arhiva proprie

06
/02
/17

Cineastul Damien Chazelle a fost recompensat cu marea distincție acordată la cea de-a 69-a ediție anuală a premiilor Sindicatului Regizorilor Americani - The Directors Guild of America (DGA Awards) pentru comedia muzicală romantică "La La Land". Premiul obținut de regizorul filmului "La La Land" consolidează poziția de favorită la Oscar a peliculei din distribuția căreia fac parte Ryan Gosling și Emma Stone.

03
/02
/17

Ajuns la a patra ediție, Festivalul Ceau, Cinema! din Timișoara lansează apelul la înscriere în secțiunea competițională internațională, dedicată filmelor de lungmetraj: ficțiune, documentar sau animație. Sunt vizate filme din 2016 sau 2017, din țările cu minorități tradiționale în regiunea Banatului. Selecționerul Competiției este criticul de film Ionuț Mareș.

03
/02
/17

Când pronunți ”Dan Puric”, audiența se grupează rapid în două tabere, sintetizabile cam așa: ”e deștept, le zice bine și e un munte de talent” sau ”lasă-mă, dom’ne, în pace..” (cel puțin). Pe mine, multe dintre spectacolele și vorbele lui m-au bucurat adânc, în același timp unele din (zic eu) marotele sale mi-au provocat un rid în plus. În mod clar, e un ”ne-oarecare”, totodată nescutit de ”cele ale omului”.  Îți place sau nu de el, e un fluviu în felul lui.

02
/02
/17

„Belgica”, filmul care are toate șansele să te teleporteze din sala de cinema direct în club pe ritmuri originale de Soulwax, va intra pe marile ecrane din România pe 17 februarie, distribuit de Transilvania Film.

02
/02
/17

CRONICĂ DE FILM. E dificil de scris despre un debut care se anunţa promiţător, dar care se dovedeşte dezamăgitor, aşa cum este „La drum cu tata”, de Anca Miruna Lăzărescu, o regizoare româncă stabilită în Germania, unde a absolvit Universitatea de Televiziune și Film din München.

31
/01
/17

 „Dictatorii sunt întotdeauna dezinformaţi. E rezultatul fricii pe care o sădesc. Cad în propria lor capcană: a terorii. De fapt, mi-e frică - mi-e frică să spun tot ce gândesc. Dacă acest carnet cade în mâna cuiva? La români, stomacul e mai important decât creierul. Chiar şi decât picioarele...", nota în jurnalul său regizorul Alexandru Tatos, pe 20 mai 1973. Într-o zi de 31 ianuarie (1990) Alexandru Tatos înceta din viaţă.

31
/01
/17

A vrut să se facă aviator și a devenit actor, pentru că așa cum spunea în ale sale memorii “cea mai frumoasă frumusețe este meseria pe care mi-am ales-o și căreia m-am dedicat vreme de 50 de ani. Privind în urmă pot spune că nu aş schimba nimic la viaţa mea. Am avut o viaţă bogată şi fericită. Am avut o imaginaţie suficient de bogată încât să pot să mă închipui în tot felul de situaţii sociale în care aş fi putut să trăiesc şi să-mi dau seama că nu m-ar fi satisfăcut niciuna”.

28
/01
/17

Trei regizori - Gabriel Achim, Ruxandra Ghiţescu şi Andreea Păduraru. Trei poveşti speciale. Trei scurtmetraje româneşti simpatice - "Carne de iepure", "Nina" şi "Bricostory", disponibile pe platforma gratuită Cinepub.

28
/01
/17

Peste 150 de persoane au vizionat, în avanpremieră, la Cinema City din AFI Palace Cotroceni, filmul „Fondatorul”. Acesta prezintă povestea reală a originalului antreprenor american Ray Kroc – un agent de vânzări care a transformat McDonald’s-ul într-un imperiu global şi un brand cunoscut de toată lumea.