Câtă culoare şi câtă viaţă avea India lui Eliade şi câtă dezolare are India lui Saroo, acest copil închis între graniţele şinelor de tren.
Un articol de Diana Trăncuţă|3 februarie 2017
Cu ochii mari și mai negri decât cărbunii pe care îi fură în schimbul unei șanse la supraviețuire, Saroo, la cei cinci ani ai lui, e un luptător. Sau a fost, povestea din „Lion” fiind cât se poate de reală, ceea ce face ca transpunerea ei pe marele ecran să devină nu doar emoționantă, ci și extrem de sinceră.
În regia lui Garth Davis, având șase nominalizări la Premiile Oscar, „Lion” e despre căutare și dezrădăcinare, despre un „acasă” căruia dicționarul limbii române îi face o nedreptate definindu-l (doar) ca un loc în care locuiești. Căci în strigătul lui Saroo se aude ecoul acelui acasă pe care îl cunoaştem toți – acolo unde ne întoarcem pentru a fi în deplinătatea ființei noastre, locul pe care-l sanctificăm în amintire și cel ce poartă amprenta jocului şi a mamei.
Saroo nu are o copilărie fericită. Sunt inocența şi forța lui care îi dau altă impresie. Căci zâmbetul când îşi ajută mama să care pietre pare zâmbetul unui copil care nu mai are nevoie de nimic. Zdruncinătoare e secvența în care îşi imploră fratele să-l lase să muncească alături de el, noaptea, pentru că ,,pot să ridic orice”. Şi-apoi se bate cu pumnul în piept, la propriu, ca un Tarzan mic. Saroo poartă pe umerii lui o greutate pe care nici măcar nu o conștientizează cu adevărat – el nu cunoaște decât această viață. De-asta e în stare să râdă. În lumea lui e loc pentru un singur vis – un magazin întreg de jalebis (dulciuri tradiționale indiene).
Sunny Pawar va crește și se va uita zdruncinat la propriu său joc de rol. Va simți altfel magnitudinea poveștii, vârsta lui de-acum limitându-i percepția asupra dimensiunii psihologice, afective, sociale în care se încadrează filmul. În timp ce succesul hollywoodian de moment probabil că-l încântă și-l amețește simultan, revelația sufletească va veni odată cu maturizarea lui și acela va fi un moment spectaculos. Dând viață unui personaj-copil căzut în agonia rătăcirii de tot ce iubește, Sunny Pawar se naște el însuși ca actor, iar de-aici nu mai e cale de întoarcere.
În a doua parte a filmului, Dev Patel e Saroo ajuns adult. După 25 de ani de la părăsirea brutală al locului său natal, într-o familie de australieni care l-au adoptat din rațiuni ce depășeșc valorile umane obișnuite, Saroo are totul. Primii lui 5 ani de viață sunt dintr-un alt timp, iar în mintea lui sunt reprezentați în imagini vagi, care nu-i spun mare lucru. Însă, eventual, declicul se produce într-un moment proustian, când, întâmplător, se trezește-n față cu o farfurie de jalebis. Iar aici încep căutările lui. Goana după origini îi provoacă sentimente de vinovăție, halucinații legate de fratele care-l învățase să trăiască, îl îndepărtează o vreme de părinții lui adoptivi; totul devine, de fapt, o obsesie care-l duce într-un declin spiritual. Drumul lui spre acasă e crunt. Saroo nu-și amintește nestatornicia zilelor, sărăcia și neputința, ci este chemat înapoi de dealurile Indiei, de privirile unei mame față de care simte că e dator cu răspunsuri.
„Lion” se numește așa dintr-un motiv, dezvăluit minunat și surprinzător în final, dar toate sensurile acestui titlu sunt cuprinse oricum în poveste. Saroo ar fi putut să moară într-una din gările prin care-a hoinărit dar, paradoxal, viața lui mizerabilă l-a salvat. Instinctul de supraviețuire și inteligența lui, un copil altfel analfabet și care nu știa nici măcar numele mamei sale, i-au dat curajul să fugă de pericol, dar și curajul să iubească oameni și locuri noi. Până la urmă, chiar putea să ridice orice.
Goana după origini îi provoacă sentimente de vinovăție, halucinații legate de fratele care-l învățase să trăiască, îl îndepărtează o vreme de părinții lui adoptivi; totul devine, de fapt, o obsesie care-l duce într-un declin spiritual. Drumul lui spre acasă e crunt.
