Când pronunţi ”Dan Puric”, audienţa se grupează rapid în două tabere, sintetizabile cam aşa: ”e deştept, le zice bine şi e un munte de talent” sau ”lasă-mă, dom’ne, în pace..” (cel puţin). Pe mine, multe dintre spectacolele şi vorbele lui m-au bucurat adânc, în acelaşi timp unele din (zic eu) marotele sale mi-au provocat un rid în plus. În mod clar, e un ”ne-oarecare”, totodată nescutit de ”cele ale omului”. Îţi place sau nu de el, e un fluviu în felul lui.
Un articol de Cristina Enescu Aky|3 februarie 2017
Cred că poți să nu fii întru totul de acord cu un om, și totuși, să respecți și să te hrănești cu părțile luminoase pe care i le poți vedea. Ăsta e marele câștig al întâlnirii cu un om. Mi-am dorit un interviu-mozaic cu Dan Puric, în sensul originar al cuvântului, de ”lucrare a muzelor”. Care muze, când sunt libere, habar n-ai încotro le apucă să o ia. Despre sfânta neseriozitate, multă cultură și încă și mai mult haz de necaz, citate care aduc la discuția noastră o grămadă de spirite ilustre, lucruri teribile și lucruri minunate, cum a ajuns el să fie Horațiu Mălăele și Marcel Iureș, ce nu l-a învățat ortodoxia, despre grădina musulmanului dobrogean și de asemenea ce fel de cal e Dan Puric.
Ce plan de interviu… nici nu mai știu de fapt de la ce am pornit discuția, am început de prin liftul Teatrului Național, mergând spre cabina sa după o repetiție la ”Don Quijote”. Repetiție la are mi-a ieșit mie sufletul doar urmărindu-i energia și inspirația.
Dan Puric: …. iar românul iese din handicapul cotidian prin hazul de necaz, nu bășcălia aia de șmecher de doi bani.
Cristina Enescu: Care e diferența?
Dan Puric: E enormă! Firea românească are două laturi doar aparent opuse: capacitatea imensă de jertfă și această sfântă neseriozitate, care ne-a făcut să rezistăm în istorie. Neseriozitatea țăranului în fața legii omenești: nu o ia în serios, pentru că el îngenunchează numai în fața Absolutului. Gena românească e anarhică în sensul că nu respectă vremelnicia, și bine face. Uite, am fost cu trenul pe ruta Buzău-Nehoiu. Dacă ai vreun dușman să-l trimiți cu trenul pe acolo – curată democrație! Clasa I, clasa a II-a, nicio diferență, geamuri sparte, uși rupte… Din instinct, mi-am luat bilet. Vine nașul la mine, îi dau biletul, se uită la mine ca la ultima vietate a pământului, un protozoar, așa, și îmi zice ”De ce?”. L-am dat peste cap, i-am schimbat tot sistemul de referință. El cu aia trăia, iar eu îi stricam ordinea.
Hazul de necaz e precreștin, ca în strigătura aia maramureșeană: ”Draga maichii, după tine/ Îmi pare și rău și bine.”
Cimitirul Vesel.
Da, paradox unic în lume.
Atitudinea asta de umor detașat, în nasul necazului, nu o avem doar noi, ci, de exemplu, și budiștii tibetani.
Păi tot omul inteligent are umor. Budiștii ăia sunt racordați și ei la Absolut. Na că sar de la una la alta, îmi amintesc de meșterul Beligan, Dumnezeu să-l odihnească, pe vremea lui Ceaușescu îl critica unul tare de tot la o ședință, iar Beligan se uita la el zâmbind, de parcă îl lăuda. În pauză întreabă cineva: ”Domnu’ director, dar cum ați acceptat să vă facă așa ceva?” La care Beligan zice: ”Dragă, eu mă uit la ăștia cu binoclu întors…” Omul inteligent asta face. Nu e bășcălie, aia nu are nimic sfânt. Umorul românesc e creștin, te trezește, nu rănește, și nu râzi de orice și de oricine. Uite.. Charlie Hebdo… În numele libertății de expresie vedem niște chestii patologice. Ultimul țigan român din Paris n-ar fi făcut un astfel de mișto. Indiscutabil, nu prin împușcare răspunzi la așa ceva. Dar libertatea mea are ca unice limite granițele libertății celuilalt. Sunt liber, însă nu ca să te devastez pe tine. Unele lucruri sunt sfinte, pur și simplu.
Chiar și pentru necreștini?
Clar. Nu ești musulman, dar dacă pentru musulmani Mahomed e sfânt, nu te atingi de el! Umorul nu înseamnă să murdărești credința și intimitatea altuia. Vorba lui Țuțea, ”ortodoxia nu m-a învățat să urăsc catolicii”. Dacă pică omul pe stradă eu îl ridic, nu-l întreb ce confesiune are.
Apropo de clasificări, când vă scuturați de etichete, ale altora și cele proprii, cine sunteți, domele Puric?
Am constatat că omul, în comoditatea lui, încearcă să încadreze totul în termenii pe care îi are la dispoziție. Când eram student mi-a apărut o cronică nefavorabilă, iar Bibanul, genialul meu profesor, mi-a zis ”Dragă Puric, lasă-i în pace, săracii, ăștia nu știu cu cine au de-a face. Omul e o taină.” Postacii ăștia m-au făcut în toate felurile, pentru că le e frică de omul liber. Ei trăiesc în țara lui ”dumneata știi cine sunt eu?”, mereu au pe cineva în spate. Eu, nu. Sunt un om liber.
Ce etichete ați tot purtat?
Întâi că sunt actor de comedie, apoi de tragedie, apoi un simplu mim, clovn, că fac parte dintr-o ocultă internațională, șeful mișcării de dreapta extremă, agent KGB… Mă uit cu binoclul întors la astea, pentru că mă simt un om liber. Vorba lui Goethe, ”în fiecare zi îți câștigi libertatea.” Și când alerg prin parc cu Dulci, labradorul meu, e un act de libertate, nu de jogging. Sunt eu cu mine și cu natura.
Ce etichete v-ați auto-pus?
Niciuna, n-am avut când, am lucrat tot timpul. Omul sărac, fără o lume interioară, se grăbește să îl numească pe celălalt. Apostolul Pavel zicea ”care este omul care le poate ști pe ale omului?” Fantastic. Am fost prin vreo 40 de țări dar nu m-am grăbit să etichetez. Uite, în Siria, la Opera Națională din Damasc, sau la Teatrul Regal din Maroc, public de musulmani… Ce oameni agreabili! Eram doar un actor din România, dar le dăruiam din substanța inimii mele. Un biet ”aurolac” din România care le spărgea etichetele.
Nu sunteți prieten cu marile festivaluri de teatru?
Nu, pe acolo trebuie să mergi cu patologii sexuale, terorism. Dar prin nișa asta pe care am mers eu, am adus foarte multă bucurie. În China, Coreea, Siberia.. acolo, la Irkutsk, am jucat într-un teatru construit de țar. A doua zi a apărut una dintre cele mai frumoase cronici pe care le-am avut vreodată: ”Ieri au venit la noi Fred Astaire, Charlie Chaplin, Gene Kelly, Louis de Funes. Ce păcat că au plecat toți.” Astea îmi rămân. Când am fost la Festivalul de la Veneția, primarul a cerut ca românii ăia doi, cu spectacolul lor (”Toujours l’amour”) să joace la spitalul de boli cardiovasculare. Toate premiile de teatru din lume sau Oscarul nu pot valora cât ce s-a întâmplat acolo. Mi-au zis să fac 10 minute, credeau că sunt un clovn de spital de-ăla cu nasul roșu. Eu am jucat, și nu m-au mai lăsat să plec. Aplaudau cu cârjele, veneau cu perfuziile după ei, în scaune cu rotile.. de la 30 de bolnavi s-au făcut peste 100, și am jucat o oră și jumătate. Știi cum e să te aplaude oamenii cu cârjele?.. Eram transpirat tot dar nu mă opream, pentru că Dumnezeu îmi zicea ”Bucură-i!”. Am uitat să spun că jucam pe degeaba. La sfârșit, când să plecăm, directorul spitalului ne-a luat după gât și ne-a zis ”Acum 2.000 de ani, un frate de-al nostru, pentru că a iubit prea mult, a fost exilat într-o țară barbară, în portul Tomis. Ovidiu îl chema. Toată viața lui a sperat să se întoarcă acasă. Astăzi s-a întors.”
Ăsta e cel mai frumos ecumenism, cel al bucuriei răspândite?
Da, să faci punți între oameni. Eu am încercat să fiu punte între suflete. Tolstoi definea inteligența ca înțelegerea lucrurilor. Uite, jucam la un teatru municipal din Egipt pentru un public simandicos, diplomați. La musulmani sufletul era tare bun dar tehnica mergea mai lent. Vreo 45 de minute nu am avut lumină. Am deschis ușa, m-am enervat, am dat să strig că am nevoie de lumină, și dau de doi care se rugau pe un preș, era ora lor de rugăciune. Știi ce am făcut? Nimic. Am închis ușa încet și n-am mai cerut nimic, am așteptat. Dumnezeu și mama m-au învățat: când un om se roagă, totul se oprește. Vreau să-ți spun că în 10 minute am avut tot ce-mi trebuia. După spectacol, miniștrii dau să mă ia la o masă de protocol. Înainte, însă, m-au invitat tehnicienii ăia, cică hai înainte să mănânci cu noi ceva tradițional. Am mâncat cu ei, le-am zis la miniștri să mă aștepte. Astea sunt daruri imense!
Vorbeați despre înțelegere. Cum o practicați în aste vremuri în care vă uitați primprejur și vă apucă sila?
Dezgustul și apatia se cultivă. Cicero spunea că, așa cum se cultivă pământul, se cultivă și sufletul. Sunt într-un fel de exil din partea unora (autorități ”de cultură”, să zicem), dar nu pot să mă plâng, de fapt. Oamenii respectă și iubesc ceea ce fac.
Ce fel de exil resimțiți?
Păi în propria mea țară, dar nu mă simt exilat în propriul meu popor. Eram la 2.000 de metri altitudine și un cioban mi-a strigat ”Să mai scrieți că scrieți bine.” M-a chemat la el în mulgătoare și avea cartea ”Cine suntem”. Lucruri de genul ăsta te răscolesc. Altă dată, un țigan mi-a dat un cot în burtă în maxi taxi și zice ”uite-l, bă, pe Horațiu Mălăele”. Sau, la o cofetărie în parc, vânzătoarea cică ”Cam târziu veniți azi, domnu’ Iureș”. I-am zis lui Marcel (Iureș) ”uite mă, cât am muncit, ca să ajung de fapt ca tine”. Astea-s detalii… dar fondul contează.
Credeți că vă luați vreodată prea în serios?
Eu?… (Se gândește puțin.) Dacă mă luam vreodată în serios nu făceam ce am făcut. Mă sinucideam. Mereu am avut o dâră de umor. Vezi tu, un om adevărat e puțin mai detașat de lume.
Ce ați câștigat în urma partidei de pescuit la care ați încasat 20.000 volți? Era să vă detașați de tot…
Păi cum să nu câștig? A trecut moartea prin mine, și Cineva m-a lăsat aici. Când m-am ridicat de jos, ferfeniță, știu că nu-mi era frică că mor, mă simțeam susținut. Aproape că mi-e și jenă să vorbesc de asta, o să zică lumea ”ăsta și-așa era nebun dinainte”. Pot să le zic ”faceți și voi de-astea, dacă nu mă credeți”. Glumesc… Sigur că așa ceva te apropie de Dumnezeu.
Cum reușiți să trăiți fără Facebook și email? Instrumentele astea de conectare sunt cam ca banii, bune sau rele în funcție de intenția utilizatorului, nu?
Unii sunt obligați prin natura profesiei lor să aibă așa ceva. Eu mi-aș schimba profesia, în locul lor.. E clar era internetului, dar ca să faci deșertarea asta de intimitate penibilă pe FB… Înainte aveai securistul care te reclama, acum o faci singur, public. Păi apostolii, fără internet, au răsturnat un imperiu, 12 desculți. Ce le făceau, domnule, de se converteau legiunile alea de romani hiper-răi?!
Internetul și toate astea sunt instrumente utile, pe undeva, dar la un moment dat ești copleșit dacă nu ai o disciplină și o detașare. Plus manipularea. Sigur că pe internet găsești și informații foarte bune, dar online am avut mereu senzația de vid sufletesc.
Deci sunteți un ne-conectat?
Nu sunt un om rupt de realitate. Dar trebuie să citești mereu printre rânduri. Azi e nevoie de mulți sclavi preocupați. Ziua ți se fărâmițează în sute de evenimente, ești prizonierul unor prezenturi simultane, dar ești rupt și de trecut, și de viitor.
Ar putea fi sentimentul prevalent de singurătate o explicație pentru această înrobire benevolă?
Singurătatea poate fi un privilegiu, dacă nu devine însingurare. Marele mistic Meister Eckhart stătea sub un copac și vine un discipol care-l întreabă ”ce faceți maestre, singur aici?”, la care el îi spune ”nu eram singur, dar acum sunt.” Omul se însingurează prin Facebook, prin internet, comunică informații dar nu intră în comuniune. Numai față către față, omul poate fi om. Internetul rămâne o chestie tehnică, Doamne ferește, evident că nu trebuie demonizată. E o altă epocă, ai nevoie de ea, dar trebuie să ai mereu o igienă, o depresurizare după asta. Tolstoi a avut o expresie teribilă: ”A trecut un om pe lângă mine, m-am uitat la el, era un oraș în ruine fumegânde.” Oamenii nu se mai privesc, nu mai privesc cerul. E un drog, hiper-conectarea asta.
Poate și din cauza acestei false conexiuni, experiențe vii, reale, de la om la om, precum teatrul, atrag încă atât de mult?
Categoric! Teatrul e viu, dar iată că și el a început să se murdărească. Piese abjecte, cuvinte ordinare, patologie. Cam 90% din repertoriul teatrelor e de acest tip.
Așa de mult, credeți?
Da. E un pericol să mergi cu copilul la teatru. Dacă nu știi cum e făcută o piesă, de cine….Mulți actori nu mai au pic de cultură. Nu zic talent, aia au.
Credeți că nu mai există actori buni, din generațiile de după cele de aur?
Au devenit mercenari. Mi-e milă de sufletele lor, nu mai au vocație, nu mai sunt păzitori de cultură. Un om care nu mai are repere e un sclav. La festivalurile internaționale de teatru îți smulgi părul din cap, sunt atâtea lucruri toxice!..
Și totuși, ca în pledoaria pentru Sodoma și Gomora, ”găsi-se-va măcar un drept în această cetate?”
Nu știu… N-am văzut tot ce se face prin țară, evident. Un singur festival mai curat am găsit, din ce am văzut eu, la Alba Iulia. Era atât de frumos, de curat ce făceau acolo… Vezi, romantismul vorbea de Cocoșatul de la Notre Dame, un hidos, da – dar ce suflet! Ce am văzut, ca teatru, venit din afară la noi, m-a marcat pe partea de performanță fizică, da, dar și ca vid spiritual. Spiritual, Occidentul nu mai e cel pe care îl știam noi.
Cine e omul normal, azi?
Cel care stă aproape de Dumnezeu.
Mai coboară îngerul în teatru în România?
Coboară. Se spune că îngerul stă pe umărul omului și merge cu el până la cârciumă, acolo nu intră, că știe că acolo omul se iudește (de la Iuda). Prin biserici, Îngerul Morții e pictat cu foarte mulți ochi pe aripi. Dacă Dumnezeu decide să nu moară un om, îngerul ăla îl lasă dar înainte să plece ia un ochi de pe aripi și i-l dă omului.
Cum se simte când coboară îngerul, pentru cei de pe scenă și pentru public?
E ca atunci când m-am întâlnit cu o pensionară și mi-a zis ”Să vă dea Dumnezeu sănătate pentru spectacolele pe care le faceți”. Zic ”Vă plac?”. Zice ”Nu. Dar când mi-e rău, că sunt bolnavă, nu iau medicamente, vin la Dv.” Mi-am dat seama atunci că o piesă de teatru trebuie să îi creeze un Bine sufletesc, să îți fie ca un act de ridicare. Iar omul simte când se întâmplă asta. Din păcate el nu mai are unde să se ducă să se re(-)creeze.
Omul care vine la teatru vine dintr-o realitate, de la TV, computer. Ce sentiment vă trezește România lui ianuarie 2017, din care vin spectatorii la teatru?
Degenerarea și în rândul spectatorilor este extrem de rapidă. Acum vreo 2 ani jucam ”Idolul și Ion Anapoda” la Sala Mare, care atunci avea vreo 1400 de locuri (acum are 900), în cadrul Săptămânii Altfel (de fapt trebuia făcut Anul Altfel..). Săracii copii, 1400, au intrat la piesulița asta interbelică, frumoasă, blândă, luminoasă. Toți au deschis telefonul mobil, doar profesorii s-au uitat la piesă. Asta e re-educare, au reflexele modificate. Și la masă își dau sms-uri între ei. Nu mai au capacitatea de a asculta. Generația mea mai are încă o imunitate de pe vremea aialaltă, pe care ăștia mici nu o mai au. Degeaba citești, dacă nu ai și conștiință.
Și asta cum se regenerează?
Prin auto-deșteptare. Și prin revenirea la iubirea de oameni. Isus, în Joia Mare, a dat ordonanța aia de urgență, porunca iubirii aproapelui ca pe tine însuți, dar și-a dat seama că ei nu puteau să facă asta, așa că a adăugat ”așa cum V-am iubit eu”.
Cum putem reînvăța să ascultăm, să fim atenți?
Numai pe cont propriu. Teatrul și și publicul de teatru s-au modificat mult.
O spuneți, totuși, din postura unui om de teatru.
Da, dar unul pe cont propriu. Teatrul pe care îl fac eu e de la suflet la suflet. Vorba lui Dem Rădulescu, Bibanu, zicea ”dragă Puric, să nu jignești niciodată spectatorul, să ai grijă de el”. Ăsta e teatrul meu. Poți să-ți bați joc de spectator în multe feluri, alegând piese demente, făcând lucruri nepermise pe altarul scenei. Nici măcar un preot nu poate face orice în altar, în numele libertății. Scena e un altar, teatrul pleacă din Sacru. Sigur că are și dimensiunea de divertisment, dar nu unul ordinar. Divertismentul celor mari, Caragiu, Dem Rădulescu, Amza Pellea, era fantastic prin inteligență și umor, punea omul să gândească singur.
Ce mai face Compania Dv de teatru, Passe Partout D.P., care timp de peste 10 ani a creat numeroase spectacole de teatru non-verbal, teatru dans și pantomimă, de fapt un limbaj artistic nou?
Păi nu mai avem sediu. 10 ani am fost găzduiți de Sala Rapsodia de pe Lipscani. Cineva mi-a spus că ce am făcut acolo era de calibrul lui Maurice Bejart, dar eu nu am resursele lui. Am creat o școală importantă de teatru, am predat în Europa și în America despre acest canal de comunicare artistică. În România cui îi pasă?.. Toate spectacolele mele au fost făcute cumva pe fugă și fără spații de repetiții ca lumea. Ce a mai rămas din Companie joacă în diferite spectacole. Am luat între timp alți tineri și i-am crescut, de exemplu în spectacolul ”Înșir-te mărgărite”.
Cândva, un Ministru al Culturii a chemat un sculptor de 21 de ani să facă în centru o statuie lui Spiru Haret. Puștiul ăla i-a spus că nu vrea să facă o statuie ca atâtea altele, pe care se scapă porumbeii, ci o fântână, pentru că Spiru Haret a fost apă pentru cultura românească. Ministrul n-a înțeles nimic. Puștiul și-a luat toiagul și a plecat la Paris. Era Brâncuși. El avea altă concepție.
Eu n-am lucrat cu impresar, ci am tras echipele după mine. Am avut câte o umbrelă deschisă, câte un ministru, dar nimeni nu a dat un teatru acestor proiecte. Am vrut să fac școala asta, munca asta de cercetare și creație, în Teatrul Național, dar nu se poate. De fapt nu e vorba de mine, ci de ăștia tineri care vin din urmă. Tragedia e că potențialul în România e uriaș, dar câmpul de manifestare e nul.
Într-un fel, dumneavoastră faceți acest tip de muncă cumva anti-sistem într-o instituție care reprezintă sistemul, Teatrul Național.
Da, în Teatrul Național, la Rapsodia, la Botoșani, oriunde. Eu, în Teatrul Românesc în general, acum sunt (cel puțin) tolerat. ”Don Quijote”, de exemplu, în joc de peste 10 ani cu sala plină. Dar nu există o gândire strategică, de apreciere a școlii ăsteia. Aș fi ingrat să nu mulțumesc Teatrului Național, dar eu vorbesc de raportul meu de fond cu Teatrul Românesc. Nici măcar nu e vorba despre mine, ci despre situația teatrului în Teatrul Românesc. S-a cam dus teatrul de repertoriu, caii de rasă.
Nu vă simțiți cal de rasă?
Ba, mă simt chiar mustang. Nu poate nimeni să pună șaua pe mine, și alerg singur pe câmp.
Nu sunteți, poate, puțin prea pesimist?
Nu vreau să profețesc vreo Apocalipsă, doar îmi exprim amărăciunea. Matisse zicea că artistul trebuie să fie mai puternic decât arta lui, să și-o apere. SPER să vină din spate artiști mari, care să-și apere arta împotriva veacului. Văd mulți oameni de talent, e drept, dar eu unul nu prea văd conștiințe, vocații.
Vă adresați vreodată vreo critică?
Autocritica mea e că poate nu fac totul ca să îi mai trezesc pe oameni. Nu sunt buricul pământului, dar de fapt nici n-am timp să mă gândesc la asta, ci doar să lucrez.
Ce e smerenia?
Un cuvânt care s-a demonetizat. Prefer să vorbesc de bun simț. Acum vreo 10 ani era bulevardul plin de afișele mele, iar mama n-a zis ”ce mândră sunt de tine”, ci doar ”dragul mamii, să ai grijă când să te retragi”. Atât. E o chestie de bun simț.
Simțiți că se apropie vremea să vă retrageți, ca artist, ca orator public?
Din ce în ce mai mult. Dar nu înainte de a lăsa o dâră mai luminoasă.
Dați-mi vă rog, succint, definiția Dv pentru următoarele concepte: oamenii frumoși.
Cea mai frumoasă definiție a dat-o Cehov: ”La om, totul trebuie să fie frumos”. Sufletul, comportamentul, totul. Omul frumos cred că e de fapt omul bun, cu credință, care alege să nu facă rău.
Arta frumoasă?
Arta care te înalță.
Binecuvântarea?
E atunci când cineva te încurajează să mergi pe drumul pe care l-ai ales. De exemplu, Bibanul: ”Dragă Puric, când intri pe scenă, ține minte de la mine: bucură-te, ca să-i bucuri pe ceilalți.” Aia a fost o binecuvântare de la un maestru.
Curiozitatea?
Mirarea în fața Tainei din lume e cel mai frumos lucru. Curiozitatea poate fi instrumentul răului. Vorba lui Dulci, în carte (”Jurnalul unui câine scris de un puric Dan”), lumea se bucură atât de mult de ceea ce știe încât nu mai are timp să se cutremure de ceea ce nu știe.
Umorul?
Prin râs, ca resort al inteligenței înțelegătoare, cuprinzi esențialul. Geniul umorului românesc face salturi de înțelegere uriașe în fracțiuni de secundă.
Dar ridurile?
Un proces de îmbătrânire sau, dacă ai noroc, un proces de înțelegere a vieții.
Ce este tipul de teatru pe care îl faceți Dv, între step, pantomimă, teatru dans, nonverbal?
Am întrebat un puști de 5 ani dacă i-a plăcut spectacolul ”Visul”. Zic ”ți-a plăcut de mine în spectacol?” Zice ”Mda… Dar cel mai mult mi-a plăcut de cal.” (în spectacolul ”Visul”, Dan Puric imaginează, prin pantomimă și mișcare, încălecarea unui cal– nota autoarei). El n-a văzut stepul, a văzut calul! Aia e exact ce trebuie să vezi, să simți, raportul dramatic creat.
Din postura unui îndrăgostit de ortodoxie, ce admirați la niște ”ceilalți” precum catolicii, musulmanii, evreii, ateii?
La catolici admir acea ordine și cultură, rafinamentul. La musulmani admir credința adâncă. Noi am coexistat grozav cu ei, în Dobrogea, împreună cu alte multe etnii. Tata era dobrogean și îmi spunea că, în copilărie, de Paști, dădea ouă roșii prietenului evreu, iar ăla venea cu pasca. Nu aveau nevoie de comisari europeni ca să fie în comuniune. Musulmanul dobrogean, de exemplu, își lucra grădina dar apoi nu culegea tot, zicea să rămână și pentru văduve și orfani, oricare erau ei.
Am găsit și oameni necredincioși foarte corecți, cinstiți sufletește, și oameni credincioși vicleni, superficiali. Dar la om întotdeauna trebuie să admiri măcar o calitate. Dacă unul nu e ortodox ca tine nu înseamnă ca e un inamic. Nu suport fanatismele astea, de orice fel. Credința adevărată, pentru mine, e fără extreme, nu poți din credință să îl calci pe celălalt în picioare. De-asta noi nu avem conflicte cu lumea musulmană.
Astăzi, 25 ianuarie 2017, ce mai aveți de învățat?
Mi-aș dori să înțeleg, nu să învăț. Faust are lăcomia asta a cunoașterii.
Ce vă doriți să mai înțelegeți?
Ce sens avem ca popor în lume, ce menire avem. Și ce sens am eu.
Pentru ce sunteți cel mai recunoscător?
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-am născut într-un ghetou și totuși nimic din fibra mea nu s-a atenuat. Nimic nu mi-a luat privirea sper cer, nici comunismul, nici democrația.
Simțiți nevoia să faceți vreun spectacol nou?
Da. Un spectacol trebuie să aducă lumină, dragoste, să le arate oamenilor capcana. Omenirea nu poate să renunțe la astea, cu toate căderile ei. Ce să mai, e nenorocire… Hai să-ți zic un banc genial.
Fotografii: Laura Dobre / Ziarul Metropolis