Despre poveşti, copilărie, literatură, femei, război, amintiri din kibbutz şi alte întâmplări, în 25 de destăinuiri ale scriitorului israelian Amos Oz, consemnate de Shira Hadad în volumul de convorbiri „Din ce este făcut un măr?” (Editura Humanitas Fiction, 2020).
Un articol de Alina Vîlcan|3 aprilie 2020
De unde vin poveștile?
Uneori mă întreb de unde vin poveștile, și nu prea pot să răspund. Uite, pe de-o parte eu totuși știu, fiindcă de-o viață trăiesc o existență de spion. Astă scris în „Poveste despre dragoste și întuneric”, ascult conversațiile altora, privesc oameni străini, și dacă aștept la coadă la policlinică, sau într-o gară, sau la aeroport – niciodată nu citesc ziarul. În loc să citesc un ziar, ascult ce vorbesc oamenii, fur frânturi de conversații și le întregesc. Sau mă uit la hainele oamenilor, sau mă uit la încălțări – încălțările îmi povestesc întotdeauna foarte multe. Mă uit la oameni. Ascult.
Cum arată celebritatea?
Dacă sunt la universitate, sunt recunoscut. La garaj sau la coadă la policlinică, aproape nimeni nu mă recunoaște. Ici-colo se întâmplă să întrebe cineva: Nu cumva te-am văzut la televizor? N-ai fost cândva deputat? Se-ntâmplă. Șoferii de taxi, uneori. Dar, în general, oamenii nu mă recunosc. Și, cu siguranță, nu atunci când sunt în străinătate.
Ritualurile scriitorului
Principalul meu ritual constă în faptul că fiecare lucru trebuie să fie la locul lui. Tot timpul, fiecare lucru trebuie să fie la locul lui. Asta amărăște viața familiei mele. Tot timpul pun lucrurile la loc. Omul începe să bea o ceașcă de cafea, Nili (n.r. – soția scriitorului), fetele mele, fiul meu, nepoții, chiar și unii oaspeți încep să bea o cafea, o lasă pentru câteva clipe, se duc să răspundă la telefon, iar când se întorc, cafeaua lor e deja vărsată în chiuvetă, și ceașca e spălată și pusă cu gura-n jos pe uscătorul de vase.
Ziua mea începe devreme. Mi s-a întâmplat foarte rar să scriu noaptea. Chiar dacă nu dorm noaptea, nu scriu. Numai dimineața. Cândva era complet dependent de tutun. Nu puteam scrie un rând fără să fumez, și a fost foarte greu de despărțit scrisul de fumat. A fost foarte greu, dar cu asta s-a termina.
Mă trezesc, fac duș, mă bărbieresc și ies. La patru și un sfert sunt deja afară, la cinci fără un sfert mă întorc, puțin înainte de cinci, afară e încă întuneric beznă, iar eu sunt de-acum cu o cafea tare la masa din fața noastră. Astea sunt orele mele. Ăsta este tot ritualul.
Războaiele
N-am scris niciodată despre război, despre câmpul de luptă. Am încercat, dar n-am reușit. Nu pot să scriu despre asta. Am luptat în două războaie, în Războiul de Șase Zile, în Sinai, și în Războiul de Yom Kippur, pe Înălțimile Golan, dar nu pot să scriu despre asta.
În prima zi de război, în primele ore, ședeam împreună cu câțiva oameni pe o dună de nisip și așteptam, nici măcar nu țin minte ce așteptam. Iar deodată au început să explodeze proiectile chiar lângă noi. Și eu îmi ridic privirea și văd pe colină, la patru sute de metri, sau poate numai trei sute de metri, oameni străini, în uniforme galbene, care îndreaptă spre noi mortiere și trag. Țin minte că n-am intrat în panică, ci pur și simplu am fost uluit. M-am simțit jignit: ce se întâmplă cu oamenii ăștia? Ce, au înnebunit cu totul? Nu sunt normali? Ei nu văd că aici sunt oameni? (…) Primul meu impuls a fost să chem pur și simplu poliția: sunt aici câțiva smintiți care au deschis focul asupra noastră. Dorința de a chema poliția a fost ultimul lucru normal și logic care mi s-a întâmplat în timpul războiului. Tot ce a venit după asta a fost nebunie.
Scriitorii
Scriitorii sunt oameni suferinzi de o anumită infirmitate, care se nasc cu capul și cu gâtul răsucite îndărăt.
Cărțile
Știi, Shira, în fiecare carte sunt cel puțin trei cărți: cartea pe care o citești, cartea pe care am scris-o eu, și care trebuie neapărat să fie diferită de cea pe care o citești, dar e acolo și o a treia carte – cartea pe care aș fi scris-o dacă aș fi avut destule puteri. Destule aripi. Cartea asta, a treia, e cea mai bună dintre cele trei. Dar în toată lumea nu e nimeni în afară de mine care să cunoască această a treia carte și nu e nimeni în afară de mine care să-i poarte doliul.
Niciodată în viață, niciodată n-am luat de la nici un editor un avans pentru vreo carte. Nici chiar atunci când am plecat de la Hulda (n.r. – kibbutzul unde Amos Oz a trăit de la vârsta de 15 ani) fără un sfanț și aveam patruzeci și șapte de ani. (…) Pe mine mă sperie teribil când apare un termen de predare. Faptul că trebuie să închei lucrarea mă paralizează.
Despre femei sau despre copilărie
Când eram eu copil, femeile tăceau atunci când vorbeau bărbații. Ici-colo femeie rosteau uneori câte-un cuvânt. Nu mai mult. Femeile serveau ceaiul, aveau grijă să fie destule prăjiturele pe platou, destule fructe pe masă.
Toată copilăria mea am știut despre fete infinit mai puțin decât știam, de pildă, despre indieni.
Am hotărât să scriu pe vremea când eram copil, încă înainte să fi învățat să scriu, inventam și spuneam povești, fiindcă ăsta era singurul lucru pe care îl aveam: nu eram înalt, nu eram sportiv, nu eram bun la învățătură, nu știam să dansez sau să-i distrez pe ceilalți. Singurul mod în care puteam face impresie în fața fetelor era să spun povești.
Amintiri din kibbutz
După ce mi-au fost publicate primele povestiri, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, m-am dus la secretariatul kibbutzului și am spus: Rog să mi se acorde o zi pe săptămână pentru scris. A izbucnit acolo o ceartă mare și aprigă. Cearta nu era între oameni răi și oameni buni, sau între oameni luminați și oameni ignoranți. Cei care s-au împotrivit au opus cererii mele două argumente: mai întâi, oricine poate să facă apel și să declare că e artist. Și cine o să mai mulgă vacile? Unul o să vrea să facă poze, altul o să vrea să danseze, altul o să vrea să facă sculpturi, altul o să vrea să facă filme, cine o să mai mulgă vacile?
Pe „Soțul meu, Michael” mă duceam să-l scriu în closet, fiindcă trăiam pe atunci într-o locuință de o cameră și jumătate, cu un closet de mărimea celor din avioane. Nu dormeam decât jumătăți de noapte, scriam în closet și fumam până la miezul nopții, până la unu noaptea, cât timp rezistam.
Cândva, poate, kibbutzul va avea un farmec înnoit. Nu se va dansa hora în sala de mese și nu se va face dragoste pe câmp nopțile. Asta s-a terminat. Dar poate va exista o versiune adultă a ceea ce pionierii au încercat să facă în mod pueril. Nu neapărat la sat, poate nici măcar în Israel. Poate că în viitor vor fi multe comune urbane care vor încerca să facă să ființeze ceva asemănător cu familia lărgită, oferind mai mult sprijin la bătrânețe, mai multă înțelegere reciprocă, mai multă implicare în creșterea copiilor. De fapt, ele există deja azi: unii dintre nepoții mei sunt membri ai unor comune urbane foarte atrăgătoare.
Despre vinovăție
Nu e nevoie să-ți spun că, în general, sentimentele de vinovăție sunt o invenție evreiască. Străbunii noștri le-au inventat chiar aici, pe urmă au venit creștinii și le-au comercializat, cu un succes colosal, în întreaga lume. Dar patentul e al nostru. Ca evreu, am sentimente de vinovăție îngrozitoare pentru faptul că noi am inventat sentimentele de vinovăție.
Uneori vinovăția poate să fie un motor puternic. Cine are sentimente de vinovăție e un om care suferă, iar cine n-are sentimente de vinovăție e un monstru.
Atitudini
Nu am avut niciodată ambiția să fiu numărul unu. Și nici n-am fost, nici la școală, nici în sport, nici în armată, nici la lucrul pe câmp și nici la universitate, n-am asta.
Nici măcar o singură dată, de cel puțin șaizeci de ani, n-am atacat vreun scriitor pe chestiuni literare; în probleme politice da.
Eu înțeleg critica, am scris și eu câteva lucruri despre cărți. Dar nimic de pe lumea asta n-o să mă facă să scriu despre o carte care nu-mi place.
În loc de concluzii
Îmi amintesc că bunica Shlomit spunea întotdeauna: „După ce ți-ai plâns de-acum toate lacrimile și nu mai ai lacrimi de plâns, e semn că a venit timpul să-ncepi să râzi”.
Noi suntem un fel de clipire luminoasă, o străfulgerare trecătoare. Dacă așa stau lucrurile, spune-mi, de ce tocmai abisul negru de după moarte ne înfricoșează atât de mult? Care e de fapt deosebirea dintre abisurile negre de dinainte și de după viața noastră? N-am, bineînțeles, niciun răspuns la întrebarea asta, dar însăși existența întrebării mă ajută un pic atunci când mă gândesc la moarte. Că doar am fost deja acolo, în abisul de întuneric deplin al absenței totale de dinaintea nașterii mele. Milioane de ani am fost acolo, și nu mi-a fost rău. De ce e atât de rău să mă întorc din nou acolo?
Da, există o cale către un compromis între cele două popoare care trăiesc în țara asta, iar compromisul e împărțirea țării între două state vecine. Dar în ultimul timp am ajuns să cred că nu o să ajute nimănui dacă repet lucrul ăsta la nesfârșit.
Se întâmplă ca o carte, sau un film, sau o anumită muzică să ne schimbe. Cineva în care nici o carte, nici un film, nici un tablou și nici o muzică n-au schimbat nimic e un om irosit.
Am hotărât să scriu pe vremea când eram copil, încă înainte să fi învățat să scriu, inventam și spuneam povești, fiindcă ăsta era singurul lucru pe care îl aveam… (Amos Oz)
Foto: New Yorker
