Vreţi să ştiţi cum iubeau Mozart, George Bush, Frida Kahlo sau Napoleon Bonaparte? Poveştile de dragoste au aprins dintotdeauna inimi şi condeie în aceeaşi măsură şi multe pagini din literatura lumii s-au născut din iubiri fericite sau triste, din inimi frânte, din îndepărtări sau trădări.
Un articol de Monica Andronescu|27 ianuarie 2017
David H. Lowenherz a adunat 50 de scrisori de dragoste, cele mai frumoase care s-au scris, cele mai frumoase la care a avut acces, cele mai frumoase pe care le-a descoperit, într-un volum pe care l-a intitulat „50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile” publicat acum de Editura Nemira. Rândurile scrise de îndrăgostiți înflăcărați sau pasionali străbat secole și oferă o imagine extrem de colorată a felului în care iubirea a ars inimile și foile de hârtie. Azi, mai mult ca oricând în lumea internetului, când scrisorile au devenit obiecte de muzeu, când amorul se transmite prin sms-uri și mesaje pe facebook, astfel de scrisori din alte lumi devin cu atât mai fascinante. Iubiri tandre sau pasionale, despărțiri dureroase, iubiri interzise, exprimate în scrisori mai lungi sau mai scurte, mai concentrate sau mai diluate, unele pătate de lacrimi, altele de cafea sau de cerneală, le veți găsi pe toate strânse laolaltă în acest volum în care, de la Michelangelo la George Bush și de la Mozart la Frida Kahlo, la Franz Kafka, Proust, Elisabeta I a Angliei sau Napoleon Bonaparte, cu toții își strigă iubirea. Coborâți de pe socluri și piedestaluri, unii dintre cei mai importanți oameni ai lumii se dezvăluie drept ființe obișnuite, atunci când îi scriu persoanei iubite.
Frida Kahlo și Diego Rivera
„Diego: Nimic nu se poate compara cu mâinile tale, nu există nimic pe lume ca aurul verde al ochilor tăi. Zile în șir te simt în mine. Tu ești oglinda nopții, explozia violentă a fulgerului. Umezeala pământului. Scobitura de la subrațul tău îmi este adăpost. Îți ating sângele cu vârful degetelor. Pentru mine fericirea supremă este să pot simți cum țâșnește viața din fântâna ta arteziană care îmi umple tot sistemul nervos care îți aparține”, îi scria Frida Kahlo lui Diego Rivera. Celebra iubire dintre pictorița care a murit la doar 47 de ani și mexicanul de care a legat-o una dintre cele mai tumultuoase iubiri din istoria lumii e cuprinsă toată în cuvintele deopotrivă erotice, poetice și pasionale ale Fridei, într-o scrisoare pe cât de scurtă, pe atât de puternică.
Mozart și Constanze
Mozart și celebra lui iubire pentru Constanze, femeia cu care s-a și căsătorit, în pofida dorinței tatălui său. Mozart și Constanze s-au căsătorit pe 4 august 1782 în Catedrala Sf. Ștefan din Viena. Peste șapte ani, în 1789, când Mozart l-a însoțit pe prințul Karl Lichnowsky într-o călătorie prin Germania, pasiunea lui nu se stinsese deloc și încă îi scria soției scrisori dulci și înflăcărate. Una dintre cele unsprezece scrisori trimise lui Constanze în timpul acestei călătorii este cuprinsă în volumul publicat de Nemira. După câteva paragrafe în care Mozart îi povestește soției amănunte despre locuri și întâlniri cu diverse persoane, pe un ton cald și intim, scrisoarea alunecă destul de abrupt spre dragoste… „Iubita mea soțioară, ce bine ar fi să primesc o scrisoare de la tine! Cred că ai izbucni adesea în râs dacă ți-aș putea spune toate lucrurile pe care le fac eu cu portretul tău atât de drag. De pildă, atunci când îl scot din caseta lui, îi zic: „Ziua bună, Stanzerl1!– Ziua bună, ștrengăriță mică, pisi-pisi, năsuc cârn…; și când îl pun la loc, îl așez foarte încet, spunând mereu „Stu-Stu-Stu-Stu2!“ cu toată greutatea cerută de cuvântul acesta, atât de plin de înțelesuri; și la urmă, repede, „Noapte bună, șoricuța mea, somn ușor!“. În fine, am senzația că am scris numai prostii (pentru restul lumii, în orice caz); dar pentru noi, care ne iubim atât de mult, nu-s deloc prostii. Astăzi este a șasea zi de când am plecat de lângă tine și, pe legea mea, mi se pare că a trecut un an. Mă aștept să ai ceva probleme ici colo atunci când îmi vei citi scrisoarea, pentru că o scriu în grabă și, de aceea, destul de urât. Rămas bun, unica mea iubire! Mă așteaptă trăsura. Acum nu voi mai spune: „Uraa!– în sfârșit a venit trăsura“, ci „male“. Cu bine și iubește-mă mereu așa cum te iubesc și eu pe tine. Te sărut de un milion de ori cu toată dragostea mea și rămân pe vecie al tău soț care te iubește nespus.”
Napoleon și Josephine
Dar cum iubea Napoleon? Pasional și frământat. Celebra lui relație cu Josephine, femeia căreia i-a rostit numele înainte de moarte, a fost destul de tulburată, pentru că ea, se pare, nu l-a iubit cu aceeași măsură… La două zile după nuntă, Napoleon a plecat să preia comanda armatei din Italia. Scrisoarea de față este trimisă din Italia, la două luni după plecarea lui. Iar în timp ce el fierbea, Josephine îl iubea să spunem cu tandrețe și îl înșela… În cele din urmă, Napoleon avea să divorțeze. Se pare că ar fi ars o mulțime de scrisori către Josephine din acest motiv, însă cea de față a supraviețuit. Iată ce-i scria din Italia Napoleon, bărbatul ale cărui ultime cuvinte pe patul de moarte au fost: „Franța!… Armata!… Comandantul armatei!… Joséphine!“:
„Deci e adevărat că ești însărcinată. Mi-a scris Murat; dar îmi zice că îți este rău și crede că nu ar fi înțelept să faci o călătorie atât de lungă. Prin urmare va trebui să mă lipsesc de bucuria de a te ține în brațe! Mai trebuie să petrec câteva luni departe de tot ce iubesc! Să nu-ți pot vedea deloc burtica? Cât de interesantă trebuie să te facă! Îmi scrii că te-ai schimbat. Scrisoarea dumitale este scurtă și tristă și scrisul îți este nesigur. Ce s-a întâmplat, adorata mea? Ce te-a necăjit? Of! Nu mai sta la țară; du-te la oraș, încearcă să te împaci cu situația și ține minte că nimic nu-mi poate tortura mai tare sufletul decât să știu că nu te simți bine și că ești nefericită. Am crezut că sunt gelos, dar îți jur că nu sunt. Cred că mai degrabă ți-aș găsi eu un amant decât să te știu în suferință. Așa că fii veselă și binedispusă și ține minte că fericirea mea depinde de a dumitale. Dacă Joséphine este nefericită, dacă se lasă pradă tristeții și își pierde curajul înseamnă că nu mă iubește. Curând vei aduce pe lume o altă ființă care te va iubi la fel de mult ca mine – Ba nu, asta ar fi imposibil, dar eu și copiii dumitale îți vom fi mereu alături ca să te convingem de dragostea și grija noastră. Nu vei fi odioasă, nu? Nu vei face crize!!! Doar în glumă. Dar și atunci doar două sau trei boticuri bosumflate; nimic nu-i mai drăguț și o sărutare va îndrepta totul. Curierul mi-a adus scrisoarea dumitale din data de 18. Cât de mult m-a întristat! Nu poți fi fericită, iubită Joséphine? Îți lipsește ceva? Aștept cu nerăbdare să vină Murat ca să aflu în amănunt tot ce faci, ce zici, cu cine te vezi, cu ce te îmbraci. 50 cele mai frumoase scrisori de dragoste din toate timpurile. Tot ce are legătură cu adorabila mea este de neprețuit pentru inima mea care arde de dorul de a ști.”
Marcel Proust și Daniel Halévy
Într-o cu totul altă notă, scrisoarea de dragoste a lui Marcel Proust către Daniel Halévy… aduce în prim plan un alt fel de iubire. Scrisă în vremea tinereții lui, prin 1888, înainte să-și scrie marea operă, înainte de moartea părinților lui care l-a distrus și l-a făcut să se retragă din societate, să se mute într-un apartament izolat fonic și să se dedice exclusiv scrisului. Daniel, obiectul iubirii lui la acea perioadă îi era coleg de școală.
„Mi-ai dat o bătaie bunicică, dar loviturile tale sunt ca niște flori și nu mă pot supăra pe tine, iar parfumul lor m-a îmbătat îndeajuns de mult ca să mai îndulcesc ascuțimea spinilor. M-ai bătut cu o liră. Lira ta este încântătoare… Am să-ți spun ce cred sau mai degrabă am să stau de vorbă cu tine așa cum se stă de vorbă cu un băiat superb, chiar dacă nu prea ai chef. Sper să-mi rămâi recunoscător pentru delicatețea de care dau dovadă. Pentru mine lipsa de delicatețe este o abominațiune. Mult mai gravă decât desfrâul.
Convingerile mele morale îmi permit să respect anumite sentimente, un anumit rafinament al prieteniei și, mai ales, limba franceză, o doamnă amabilă și infinit de grațioasă, ale cărei tristeți și bucurii sunt la fel de încântătoare, dar care nu trebuie supusă la manierisme obscene. Asta ar însemna să ne batem joc de frumusețea ei.
Mă crezi blazat și afectat. Te înșeli. Dacă ești atât de fermecător, dacă ai ochi atât de frumoși, care reflectă cu atât de mare claritate grația și rafinamentul minții tale, încât simt că nu-ți pot iubi pe deplin mintea fără să-ți sărut ochii; dacă trupul și mintea ta, aidoma gândurilor tale, sunt atât de mlădioase și suple, încât mă fac să simt că m-aș putea contopi și mai bine cu gândurile tale atunci când îți stau pe genunchi; și, în cele din urmă, dacă simt că farmecul persoanei tale, din care nu pot separa mintea-ți ascuțită de trupul tău agil, ar rafina și ar intensifica „dulcea plăcere a iubirii“ pentru mine, atunci nu consider că merit cuvintele tale pline de dispreț pe care ar fi fost mai potrivit să le adresezi cuiva sătul peste măsură de femei și care caută noi plăceri în pederastie. Mă bucur să spun că am câțiva prieteni extrem de inteligenți, care se remarcă printr-o mare delicatețe morală și care, la un moment dat, s-au distrat cu un băiat… Asta a fost la începutul tinereții lor. Pe urmă au revenit la femei. Dacă acela ar fi fost scopul final, sfinte Dumnezeule, ce anume ar fi ei și ce crezi tu că sunt eu sau, mai bine spus, ce voi fi eu, dacă pur și simplu am terminat-o deja cu dragostea! Aș dori să îți vorbesc despre doi maeștri ai înțelepciunii desăvârșite, care în întreaga lor viață nu au cules decât floarea, Socrate și Montaigne. Ei le îngăduie celor foarte tineri să „se distreze“, pentru a putea cunoaște câte ceva din toate plăcerile care există și pentru a se elibera de preaplinul tandreței din ei. Și susțin că toate aceste prietenii deopotrivă senzuale și intelectuale fac mai mult bine unui tânăr înzestrat cu un profund simț al esteticului, dar și cu toate celelalte „simțuri“ treze, decât i-ar face relațiile cu femeile stupide și depravate. Eu cred că acești Maeștri din vechime au greșit și îți voi spune de ce. Accept doar sensul general al poveței lor. Nu-mi spune că sunt pederast, cuvântul îmi rănește sentimentele. Fie doar de dragul eleganței, eu încerc să rămân pur din punct de vedere moral…”
