CRONICĂ DE FILM „Censor” (2021), proiectat în secţiunea Lună Plină de la TIFF, este un horror britanic de debut al unei regizoare din Ţara Galilor, Prano Bailey-Bond. Şi are prospeţimea unui prim film care anunţă o autoare demnă de umărit.
Un articol de Ionuţ Mareş|25 iulie 2021
E genul de horror conştient de sine însuşi, ceea ce înseamnă că există un umor implicit, subtil, pe care îl dă numai o bună stăpânire a convenţiilor pe care le presupune genul. E o pendulare între o invitaţie la imersiune într-o poveste care are ingredientele să terifieze (inclusiv prin scene gore) şi un îndemn la distanţare critică.
Suntem în anii `80, când politicile ultra-liberale ale premierului conservator Margaret Thatcher lovesc în muncitori. Acest fundal e important, pentru că, aşa cum ne-a învăţat tradiţia, un horror bun vorbeşte indirect şi despre epoca socială şi politică în care e făcut sau, ca în acest caz, în care îi e plasată naraţiunea.
Protagonista (Niamh Algar) lucrează la biroul de cenzură – este unul dintre cei care decid ce filme de groază ajung oficial la public (în cinematografe şi pe casete video) sau ce scene din filme de groază trebuie tăiate. Genul e în plină înflorire, aşa că oamenii cenzurii văd filme pe bandă rulantă, iar vigilenţa le este pusă deseori la încercare (de aici şi un scandal legat de o crimă aparent inspirată dintr-un astfel de film).
Sigur, „Censor” denunţă ipocrizia publică: Ce conţine mai multă violenţă – nişte scene sângeroase de cinema sau brutalitatea cu care forţele de ordină reprimă protestele? Însă asta e doar o pistă, pe care de altfel filmul o abandonează pe parcurs.
Baza e povestea acestei femei serioase care poartă cu ea o traumă din copilărie – se simte vinovată pentru dispariţia misterioasă a surorii sale, într-o pădure, atunci când erau mici.
Dar când vezi toată ziua filme horror, inevitabil apare riscul ca lucrurile să ţi se amestece în cap, iar realitatea să fie deformată de imaginaţie şi de amintirile refulate.
E fascinant să observi schimbarea protagonistei, modul în care devine practic un personaj similar cu cele din filmele cu care se hrăneşte şi pe care pretinde că le vede cu detaşare.
Odată instalaţi însă în mintea ei tulburată, totul e posibil, iar filmul capătă o dezinvoltură extraordinară, chiar dacă Prano Bailey-Bond are grijă să nu iasă din bornele prestabilite.
„Censor” însuşi se transformă într-un horror ca din anii `80, gata a fi scos pe VHS (aşa cum de altfel sugerează finalul), iar ironia discretă care îl străbate de la un cap la altul e savuroasă.