Scriitorul născut acum 47 de ani la Timişoara, emigrat cu familia în Elveţia în 1982, a ajuns unul dintre cei mai reputaţi autori de origine română din Occident.
Un articol de Andrei Crăciun|13 octombrie 2014
Cătălin Dorian Florescu trăiește la Zurich, scrie doar în germană, dar încă vorbește limba natală fără greșeală. Ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, la Iași. Încântați de cunoștință? El este Cătălin Dorian Florescu, autorul romanelor Vremea minunilor, Drumul scurt spre casă, Maseurul orb, Zaira, Iacob se hotărăște să iubească, traduse toate în română, la Editura Polirom.
Familia sa a fugit din România pentru că scriitorul de astăzi, copilul de atunci, era bolnav. Avea o boală – cel mai probabil Charcot-Marie, un diagnostic clar nu există – care îl făcea să se deplaseze cu mare greutate. Nu s-a vindecat, dar nici maladia nu i-a avansat. N-a ajuns cum ajung îndeobște cei care suferă de așa ceva în căruciorul cu rotile. Merge pe picioarele lui, chiar dacă greu.
În Elveția treceți drept scriitor elvețian de origine română. Iar în România sunteți perceput ca scriitor elvețian?
Există toate variantele. Sunt și scriitor român de limbă germană, așa îmi spun și unii români și unii nemți, alții îmi spun scriitor elvețian de origine română, alții scriitor elvețian de limbă germană. Circulă toate formulele. Le las să circule, le accept. Singurul lucru pe care nu pot este “scriitor român”. Pentru că nu sunt. Sunt elvețian de origine română, nu sunt scriitor român pentru că nu scriu în română și nu iau parte aici la niciun fel de circuit literar. Ceea ce definește literatura este limbajul. Eu scriu în germană. Aș fi scriitor român cu plăcere, dar nu sunt, având în vedere și că scriitorii români sunt în vogă în vest.
De ce nu scrieți în română? N-ați încercat?
Pentru că… E ca un act de magie, cineva se uită la mine, mă aude vorbind și poate să spună cu îndreptățire că sunt român, dar în același timp ar trebui să poată să vadă în mine altceva – că nu sunt doar atât. Pentru mine nu e un paradox să vorbesc româna și să scriu în germană, să fiu scriitor de limbă germană. Limbajul decurge din cotidian și dintr-o actualitate prezentă.
Dacă aș începe să vorbesc în limbi străine în Zurich, dacă aș începe să vorbesc cu prietenii mei în română, aș ajunge repede la Institutul Psihiatric (n.m. – scriitorul a fost și psiholog, absolvind facultatea de profil a Universității din Zurich și lucrând șase ani la un centru de reabilitare a narcomanilor; din 2001 este scriitor profesionist).
Scrisul, indiferent de tematică, se face prin limbajul tău cotidian. E nevoie să îl ai în fiecare moment al zilei. E un instrument de dialog. Dialogul e prezent tot timpul. Scrisul e un dialog, nu e o filosofie. Eu nu fac filosofie în romane. Eu propun o materie ca un dialog. De aceea și scrisul meu e așa – încerc să țin frazarea simplă, nu simplistă, pentru că de fapt vorbesc, duc un dialog, iar acest dialog nu se poate duce decât în germană pentru că în fiecare zi gândesc, citesc în germană.
Mă reculeg zilnic pe mine însumi în germană, nu am o prioritate de a scrie în română trăind acolo. Dacă aș trăi în Iași trei ani, probabil că aș încerca să scriu românește. Și ce înseamnă să scrii în românește? Ajunge să fii purtător de limbă română ca să scrii românește? Sau ar trebui să încep să citesc romane românești?
În momentul acesta citiți literatură română?
Nu.
Deloc?
Deloc. Nu citesc nicio literatură în altă limbă. Nu citesc traduceri. Prefer să citesc în germană.
Ce scriitori contemporani vă plac?
Chiar am vorbit ieri cu Silviu Lupescu, de la Polirom, și îi spuneam că le propuns să promoveze un mare scriitor islandez. Mare, mare, mare! Islandezii au mulți scriitori pentru cât de mică e populația. Scriitorul acesta se cheamă Stefansson (n.m. – Jon Kalman Stefansson) și a scris o trilogie. Eu am citit două dintre cărțile din trilogie.
Cum scrie acest islandez? Ce e așa de special la el?
Ceea ce îl face special pentru mine, ceea ce îl definește? El este și poet și asta se vede. Conștientizează limbajul. Scrie un roman de mare poezie fără să vrea să facă poezie. Personajul principal este un băiat căruia i se spune chiar “băiatul”, nu are alt nume. Acțiunea se petrecea în nopțile de iarnă în vreme ce afară era un uragan, o furtună…
E o scriitură densă, dar nu prea densă, e o scriitură poetică, are un limbaj care te trezește la viață. Asta e diferența între cărți scrise OK și adevăratul talent. Textura lui Stefansson are densitatea potrivită, are o voce care se distinge foarte bine, are un relief, simți povestea. Vrei să continui să citești pentru că e așa de bine scris!
Deci, subiectul…
E călătoria unui poștaș cu un băiat prin pustietățile islandeze, pe vremea unei furtuni, în care poștașul merge și continuă să ducă poșta.
Un om care își face datoria, indiferent de furtuna din jur, așadar.
Da, duce poșta de la o fermă la alta. Merg cu cai, pe jos, uneori deasupra fiordurilor, sub ei apele se bulbucesc. Băiatul îl urmează pentru că poștașul are frică de apă. E o călătorie spre sine a prieteniei lor. Un alt scriitor superb este Ivo Andric, bosniacul, care a primit Premiul Nobel în anii `70.
“Podul peste Drina”…
Ce carte minunată! O poveste extraordinară și totul peste un pod – cu dragoste, cu răzbunări, cu capete tăiate, toată acea lume tumultoasă, tot acel univers mic grupat în jurul unei punți care de fapt reprezintă Europa și viața în sine, întinsă pe sute de ani.
Observ că sunt în general cărți despre călătorii și care rezumă istoria. Cumva, asta faceți și dumneavoastră. Europa este, nu de puține ori, adevăratul personaj principal al cărților dumneavoastră.
Să-ți povestesc. Mi s-a întâmplat în Dobrogea. Venind cu mașina de la București la Tulcea pentru a mă documenta pentru un nou roman…
… în care legați Delta Dunării de New York, sau cel puțin așa am citit într-un interviu…
… da, acela! Am observat trecând peste colinele din Dobrogea… Știi că acolo erau munți pe timpuri, Munții Măcinului? Acolo, odată erau munți de trei mii de metri! Scriitorul vede pe cineva sau ceva în potențialul său. Uitați-vă la acele coline în potențialul lor de munți! Scriitorul vede mai mult, vede altceva…
Și când te uiți la acele dealuri și vezi niște munți somptuoși, e incredibil, ți se face și frică! Trecând, deci, aceste coline care întotdeauna erau goale… am văzut că au apărut aceste mori de vânt care produc curent.
Eoliene.
Așa. Multe, multe. Albe. Stăteau așa…
Ca niște soldați?
Da. Ce s-a întâmplat aici, în ultimii trei ani? Uneori sunt chiar în sate, chiar în spatele curții românilor. Sunt case bătrânești și în spate eoliana aia – vruuuum!, vruuuum! Și ieșeau țărani cu căruțe, cu măgarul în fața căruței. O imagine între arhaism și modernitate – incredibilă! Țăranul avea o căruță chiar în forma unui sicriu în care probabil că vrea doar să se lase pe spate, când o fii să obosească de viață, să moară.
E ca un dric.
Da, ai impresia că pică acolo și acolo moare, ca să nu deranjeze prea mult. Am ajuns la Tulcea, la hotelul unde mă duc eu, chiar în port, în fața Dunării. Și erau o mulțime de băieți tineri, napoletani, băieți din sudul Italiei. Toți la smartphone. Se adunau seara după șapte. Am intrat cu ei în discuție. Venea și curva orașului, care intra la datorie la opt seara, și stătea la bar. Și i-am întrebat pe băieți ce fac și am aflat că ei construiesc, ridică eolienele alea.
Deci, pe pământul cel mai vechi din Europa, sau printre cele mai vechi, pe acești munți care are au 300.000 de ani, pe pământul cel mai tânâr din Europa, Delta Dunării, care are 10.000 de ani, în spatele casele bătrânești ale unor țărani români, niște tineri napoletani ridicau eoliene de inginerie germană pentru a produce curent pentru Europa!
Asta este suprapunerea culturilor în Europa astăzi. Și asta a fost întotdeauna. Imperiul Habsburgiuc tot asta făcea. Numai statele-națiune încercau să dea iluzia că nu e așa, pentru că aveau nevoie să tragă taxe.
Prima bibliotecă a lui Cătălin Dorian Florescu a rămas pentru totdeauna în România
Citiți multă istorie?
Prefer beletristica.
Și românii, totuși?
Nu am niciun motiv să nu-i citesc.
Dar dintre cei citiți mai demult?
Eu am plecat la 15 ani. Citeam ce mi se dădea la școală. Când am plecat, începusem “La Medeleni”. Asta e ceea ce citeam eu. Aveam acasă cărți pe care voiam să le citesc – “Pădurea spânzuraților”, dar am plecat fără ele.
Cărțile pe care doreați să le citiți au rămas pentru totdeauna într-o bibliotecă în România…
Da, au rămas în bibliotecă toate cărțile. Am fost rupt de biblioteca mea și de cultura română, iar când am putut să revin, deja trecuseră zece ani. Eram format altfel, citeam în limba germană. Am mers pe acest drum. Îmi e oarecum mai natural între timp să citesc în limba germană. Eu nu gândesc într-un mod național.
Nemții, elvețienii scriu cu totul diferit de mine. Ei scriu altfel. Capacitatea de a fabula, de a intra într-o poveste în alta, de a avea universuri paralele, continuând însă linia clară, nu e specifică limbii germane. Scriitura mea are o logică, o poveste, la care rămân, nu mă abat de la poveste niciodată, nu mă rătăcesc, nu mă pierd. Varujan Vosganian a scris o carte superbă…
“Cartea șoaptelor”.
E fabuloasă, dar se pierde într-o mie de povești, uită care e direcția, eu am învățat de la literatura de limbă germană să nu mă pierd, să nu pierd direcția, să rămân pe poziție, să adun toate poveștile secundare într-una principală.
Am citit “Cartea șoaptelor” pe jumătate, apoi am pus-o pe departe, dar o voi relua. Era vizibil un ego prea plin, voia să spună tot. Un roman e un roman. Trebuie să ai o simplicitate ca autor, să vezi cum te pui la dispoziția acțiunii. Dar “Cartea șoaptelor” e un roman mare, cum puțini ar putea să facă. Era exagerat, uneori se pierdea. OK, fabulezi, dar trebuie să ai o linie clară, o viziune clară, o psihologie clară.
Deci, cine sunteți, domnule Cătălin Dorian Florescu?
Formula mea cea mai simplă e: sunt un scriitor european de limbă germană și de origine română. Nu sunt un scriitor american, chiar dacă scriu acum un roman new-yorkez. Europa mă definește, temele sunt clare, europene. Europa e acasă.
Foto: http://ansichten.srf.ch/ http://www.bosch-stiftung.de/
