Corespondență post-Cannes 2018 – Periplu asiatic (I)
https://www.ziarulmetropolis.ro/corespondenta-post-cannes-2018-periplu-asiatic-i/

Tânărul critic de film Victor Morozov a fost la Festivalul de la Cannes şi a scris, într-o primă relatare pentru Ziarul Metropolis, despre cele două filme japoneze din Competiţie, „Asako (I & II)”, de Ryusuke Hamaguchi, şi „Shoplifters”, de Hirokazu Kore-eda, premiat cu Palme d’Or.

Un articol de Victor Morozov|21 Mai 2018

Într-un articol publicat acum vreo două săptămâni scriam – parte ca ecou la vocile care trâmbițau din toate părțile anunțând îmbunătățiri aduse festivalului, parte ca să închei textul cu o formulă de belle-lettre-ism – că la Cannes anul acesta va sufla o briză nouă.

Festivalul s-a încheiat și constat că n-am greșit: un trofeu acordat din nou, după ceva ani de rătăcire, unui film just; o selecție care n-a dezamăgit, vizibil întinerită (mai ales la figurat) față de teribila competiție din 2017, la care au luat parte destule figuri noi (de la Ryusuke Hamaguchi la Yann Gonzalez sau – deși pare greu de crezut – Jafar Panahi), ba chiar și debutanți all-time (egipteanul A. B. Shawky, cu Yomeddine); și – fiindcă trebuia să ajung și aici – un nou tip de acreditare, care le-a permis celor cu vârste cuprinse între 18 și 28 de ani (cam 1500 la număr, printre care și eu) să guste timp de trei zile din Croazetă, beneficiind chiar și de un program special ce le-a fost dedicat.

Cred că sunt câțiva pași îmbucurători, care merită reținuți; nu e perfect, dar e mai  bine. Cât despre filme, anul ăsta Asia – care oricum dă constant o mână dintre cele mai bune producții ale anului – a fost în poziție de forță. Mai jos, despre cele două filme japoneze prezente în competiția principală, primul plecând chiar cu Palme d’Or.

Manbiki Kazoku / Shoplifters (r. Hirokazu Kore-eda) – Umanism nipon

N-am fost cine știe ce entuziasmat când am aflat că japonezul Hirokazu Kore-eda (n. 1962) a prins selecția. De ceva ani, filmele sale nu păreau mai mult decât opera unui creator pe care l-a părăsit zvâcul: oarecum lipsite inspirație, destul de insipide tematic și – lucru dezamăgitor pentru un cineast care începuse, cu Maborosi (1995), în siajul cadrului lung și atent mizanscenat moștenit de la Hou Hsiao-hsien – convenționale formal.

Nu mai departe de 2017, Kore-eda propunea Sandome no satsujin / The Third Murder, un film polițist banal, din care ar fi de reținut doar viziunea umanistă care, sub o formă sau alta, i-a infuzat fiecare film. Căci japonezul are obiceiul de a-și îngloba temele predilecte (familie, copilărie, legături interumane nebănuite) în narațiuni calde, deloc lipsite de speranță, în care adesea la final triumfă ingenuitatea.

Datele de bază sunt aceleași și în Shoplifters: o familie compusă ad-hoc trăiește precar, dar fericit, din mici furturi; într-o zi, membrii ei decid să o primească în mijlocul lor și pe micuța Juri, pe care o vor crește în același stil mic-infracțional.

Ca și în Nobody Knows (2004), interesul japonezului merge tot spre microcosmosul unei familii marginale, care ar putea fi o soră îndepărtată a celei din 2004 (unde câțiva copii ai unei mame neglijente învățau să se descurce singuri). În schimb, nimic din plictisul lui The Third Murder: Kore-eda ține acum strâns de hamurile poveștii, alimentată de umor și candoare.

Acțiunea se întinde pe mai multe luni, timp în care narațiunea surprinde, fără patos dar cu multă empatie, crâmpeie din viața acestor oameni care trăiesc sumar, dar cu recunoștință (a se vedea de pildă scena, culeasă printre alte multe astfel de momente sclipitoare, în care „tatăl” și „mama” fac sex și cad ulterior pradă unei discuții savuroase despre îmbătrânire, în timp ce afară plouă torențial).

Locuința ticsită în care membrii „familiei” își împart timpul între a mânca prefabricate și a organiza ziua de mâine e o pură delicatesă – aglomerare intens colorată de paravane și tatami, ascunsă într-o curte cu vegetație bogată, în care camera de filmat pare să se regăsească generos, recăpătând ceva din orchestrarea abilă a cadrelor specifică lui Hou Hsiao-hsien.

Mă așteptam, știind că japonezul e un mare dirijor de copii (așa cum a arătat-o și în Nobody Knows), ca aceștia să constituie polul de atracție facilă al filmului, dar Kore-eda are grijă să dezvolte organic fiecare personaj și fiecare relație care se stabilește între ele.

Dozajul informațiilor, parcimonios dar bine temporizat, e ideal (până la urmă, care e treaba cu familia asta ciudată care trăiește de pe o zi pe alta?), iar atunci când celula explodează, umanismul regizoral – încrederea într-un mâine mai luminos – e la post.

Mai toată critica a primit favorabil acest film realizat cu minuție, așa că trofeul a surprins și nu prea. Nu știu dacă era chiar cel mai bun din selecție, fiindcă n-am văzut tot – iar cel mai mare regret al meu rămâne faptul că am ratat Burning, al lui Lee Chang-dong. Dar cu siguranță e printre cele mai bune – din selecția lui 2018 și din cariera lui Hirokazu Kore-eda, deopotrivă.

Netemo Sametemo / Asako (I & II) (r. Ryusuke Hamaguchi) – Coincidențe

Asako e primul film de la Ryusuke Hamaguchi (n. 1978), în premieră selectat la Cannes, pe care îl văd. Totuși, japonezul nu e chiar necunoscut: Senses, miniseria de 5 episoade prezentată la Locarno în 2015, a obținut două premii la festival (și favorurile unor reviste precum Cahiers du cinéma). Senses avea ca obiect de studiu prietenia dintre patru femei; pentru Asako, japonezul mai coboară un etaj de vârstă, până la treapta post-adolescenței.

Asako și Baku se îndrăgostesc miraculos, iar relația lor improbabilă (brăzdată de tot soiul de accidente din care scapă nevătămați și de mefiența anturajului, la care se adaugă caracterul enigmatic al tânărului Baku) e aproape transcendentală. Până într-o zi, când Baku dispare fără urmă.

Salt în timp, peste doi ani, când Asako, acum singură, dă peste sosia lui Baku – (mult mai) responsabilul Ryôhei, cu care va începe o relație fericită. Sigur că lucrurile nu pot rămâne așa, dar din moment ce Asako e în mare parte plot-driven, mă abțin să dezvălui mai mult.

În tot cazul, coincidențele sunt specialitatea casei pentru cinema-ul din Asia de Est. Probabil că actualul maestru al destinului care joacă feste e sud-coreeanul Hong Sang-soo: într-un film de-al său din 2017, The Day After, un om nu își mai recunoștea secretara în compania căreia, nu cu foarte mult timp în urmă, trăise un eveniment important; în 2015, în Right Now, Wrong Then, Hong prezenta aceeași relație de dragoste – doar că de două ori, fiecare dintre povești dând naștere la altceva.

Cred că Ryusuke Hamaguchi l-a studiat pe Hong. Inițial, mă așteptasem la ceva similar cu The Day After: Baku, coafat altfel, nu-și mai amintește de Asako, care trebuie să îl recâștige. Dar regizorul dejoacă programatic așteptările publicului printr-o narațiune imprevizibilă, care este mult ajutată de fluența cu care filmul se mișcă prin registre diferite: de la un soi de fantezie amoroasă aproape de SF până la o formă de realism al situațiilor (o seară între prieteni, o reprezentație a unei piese de teatru, grija pentru un portret aproape generațional al unor tineri).

Ăsta-mi pare a fi punctul forte al filmului: dexteritatea cineastului care manevrează abil atât planul lung cât și figuri mai convenționale, puse în slujba unei acțiuni care trece de la fantastic la realism bine ancorat; iar filmul – prin cromatica sa reținută, între nuanțe de alb și bleumarin – arată foarte bine.

Doar că uneori narațiunea devine din imprevizibilă, trasă de păr. Nu știu exact cât din asta se datorează felului asumat bizar în care personajele se comportă (chiar și pentru codurile asiatice, care nouă ne pot scăpa) și cât unor turnuri scenaristice stângace, facile. Cert e că s-a râs mult în sală, dar nu sunt sigur că filmul își propunea să fie într-atât de amuzant. Asako nu este un mare film (ba chiar cele două ore ale sale trec ușor ca aburul), dar e cu siguranță fresh și inventiv. Vom mai auzi de Ryusuke Hamaguchi. Vorba aceea, mă declar fan.

18
/10
/19

CRONICĂ DE FILM În documentarul „Jurnalul familiei -escu” (2018), regizorul Șerban Georgescu discută pe un ton jucăuș, ironic, ce (mai) înseamnă a fi român, la 100 de ani de la apariția României moderne, perioadă în care țara a trecut prin multe șocuri și transformări.

18
/10
/19

În Bucureşti, gala de deschidere a Les Films de Cannes à Bucarest este programată vineri, de la ora 19:00 la Cinema PRO, în prezența sărbătoritului ediţiei, Vlad Ivanov şi a cineastului Claude Lelouch.

15
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Disponibil în unele cinematografe, documentarul „Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole”, de Mihai Mincan şi Claudiu Mitcu, discută subiectul migrației românilor în străinătate din câteva unghiuri inedite.

14
/10
/19

Les Films de Cannes à Bucarest îl celebrează anul acesta pe Vlad Ivanov, care anul acesta a împlinit 50 de ani. Actorului care seduce camera cu orice rol pe care-l interpretează, festivalul i-a dedicat o secțiune numită IVANOV 50 – care include cinci dintre cele mai importante filme care îl au ca protagonist: „Sunset”, „Câini”, „La Gomera”, „Principii de viață” și „Hier”.

09
/10
/19

CRONICĂ DE FILM Deşi pretinde că este un omagiu adus oamenilor care au murit în închisorile comuniste, "Între chin şi amin" (2019), al doilea lungmetraj de ficţiune al regizorului Toma Enache, nu este de fapt decât o bătaie de joc la adresa memoriei victimelor, prin kitsch-ul pe care îl etalează.

Page 1 of 25012345...102030...Last »