INTERVIU. Cristian Popa a absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, în anul 2001, la clasa Corneliei Gheorghiu şi a lui Emil Coşeru.
Un articol de Cristian Moțiu|1 noiembrie 2023
După un an petrecut la Teatrul Municipal din Focșani, vine în București, unde face film, seriale de televiziune, reclame. Se angajează la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, unde lucrează și în prezent. A avut colaborări la Teatrul Mic, Teatrul Excelsior, Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Teatrul Foarte Mic. La Teatrul Metropolis, joacă în spectacolul „Weekend comedy” de Sam Bobrick, în regia lui Dragoș Câmpan.
În „Weekend comedy”, două cupluri închiriază din greșeală aceeași cabană pentru sfârșitul de săptămână, împrejurare ce dezlănțuie un adevărat război între generații. Piesa de la Metropolis ne binedispune, are căldură umană, strecurându-ne spre reflecție și multe teme actuale despre comunicare, toleranță, viață de familie, având și onesta modestie de a nu-și propune profunzimi prețioase.
Cum a început povestea cu actoria?
Mie îmi plăceau filmele, mergeam la căminul cultural. Și m-am gândit să dau la teatru. Am găsit niște broșuri cu facultățile de teatru, o chestie ca o hârtie de ziar. Cea mai apropiată de mine era școala de la Iași.
Ai făcut vreo pregătire, ai intrat din prima?
Da, din prima. N-am făcut pregătire pentru examen, nici măcar nu văzusem o piesă de teatru. Primul spectacol văzut a fost la Iași, student fiind, „Chirița în provincie”, cu regretatul Theo Corban. Am fost o grupă bună, am fost coleg cu Marius Manole, Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, Florentina Țilea; fiind doar 11 oameni, profesorii aveau timp pentru noi, se făcea doar o pauză de prânz și stăteam apoi, uneori, și noaptea. Până și Crăciunul îl petreceam împreună.
Privind spre anii de școală, ce eveniment îți „sclipește” acum, fără multă analiză, ca fiind relevant?
Mie îmi plăcea să citesc foarte mult, însă nu știam ce. În schimb am avut un coleg care îmi este prieten în continuare, George Gâdei, face muzică acum. I-am dat o carte care mă entuziasmase. „Ce-i porcăria asta, stai că îți dau eu cărți.” Și a început să-mi recomande o mulțime de titluri, discutam apoi, și dintr-o dată am început să mă duc la anticariate, să cumpăr cărți, mă duceam la bibliotecă. Am descoperit muzica clasică, luam CD-uri. Îi sunt recunoscător. Mi-a deschis un drum, o lume.
Inedit și emoționant omagiu-confidență. De obicei, este evocată întâlnirea cu un anumit profesor sau un spectacol… Ce a urmat? Focșani?
Da, am fost angajați toți la Teatrul Municipal din Focșani. Acolo era Cătălin Naum de la Teatrul Studențesc Podul din București și am jucat în două piese regizate de el. La un moment dat mi-a spus că se dă o probă de film în București. M-am dus și am rămas în capitală. Numai bine că am intrat în prima piesă a lui Radu Afrim la Teatrul Act, „Îngerul electric”, ce s-a jucat vreo cinci ani. Am început și un serial de televiziune, ceva reclame, filmulețe…
Hm, și eu am fost „podar”, dacă n-ar fi existat Teatrul Podul și Cătălin Naum, n-aș fi dat examen la teatru. Cum a fost adaptarea în impetuosul „furnicar”, ai continuat să faci teatru?
Nu prea. Eu nu cunoșteam lume, nu sunt foarte sociabil. Îmi vedeam de treaba mea, mă duceam la casting-uri și le cam luam, cred că am făcut vreo 120 de reclame, telenovele, se câștigau bani. Eram doar un băiat drăguț care mai și juca, un așa zis mic blestem care mă mai urmărește, poate, și azi… Dar nu aveam conexiuni cu regizori de teatru. Am făcut spectacolul „Adam Geist”, după piesa scrisă de Dea Loher, tot cu Radu Afrim, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. A avut un succes extraordinar, veneau liceeni, studenți care știau replicile, s-a jucat tot vreo cinci ani. În general, la Brăila e un public foarte bun. La Ploiești, lui Afrim îi datorez un rol care m-a atins, cumva, cel mai mult, în spectacolul „Când ploaia se va opri” de Andrew Bovell.
În București, e complicat să ajungi să joci. Ce e în provincie, rămâne în provincie. Câte un turneu, mai scrie cineva, eventual, câte ceva frumos, cam atât. În țara asta sunt foarte mulți actori excepționali care nu ajung să fie cunoscuți decât, poate, printr-o întâmplare specială.
Cum mai poate ajunge recognoscibil un tânăr actor astăzi?
Nu știu. Agenții de casting au început să meargă prin provincie, sunt tot felul de oportunități. Publicul nu e foarte stabil, nu are o bază foarte clară, consideră teatrul și actorii un tot, prea puțin diferențiat, ceea ce duce, uneori, la confuzii. Și atunci, poate, nu mai are atâta disponibilitate de a merge pe mâna unui actor, de a-i urmări evoluția, de a-l credita și susține. Câteodată, se și „indică” ce preferințe să aibă, ce e bun și ce nu. Dar, în primul rând, e o chestie de noroc. Să prinzi un proiect bun, cu un regizor bun, pe un text bun, tu să faci rolul bine și pe urmă altcineva să aibă nevoie de tine și, iarăși, totul să iasă bine. De trei, patru ori așa, în serie, și deja ți se formează o imagine. În cazul meu, a lipsit o astfel de continuitate. Eu îmi doresc un rol bun, important, pe an, în teatru și unul în film. Atât. Uneori s-a putut, de prea multe ori nu.
În 2007, ai venit la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. Ai intrat prin concurs?
Da, prin concurs. La Ploiești, marea schimbare a fost cu regizorul Cristian Theodor Popescu, care a făcut un casting pentru piesa „Văcuțele Domnului se întorc pe pământ” de Vasili Sigarev și mi-a dat să joc un golănaș care a ieșit comic, foarte amuzant. Mi-a plăcut mult spectacolul și consider că a avut loc o transformare a mea ca actor, aveam vreo 32 de ani. Era o compoziție, eu sunt de la țară și nu sunt un golan sau arogant credibil, știu asta sigur de la filmele românești unde nu prea mi-au ieșit personajele din zona asta.
„Weekend comedy”, la Teatrul Metropolis
Eu chiar m-am simțit foarte bine la spectacolul vostru de la Metropolis, „Weekend comedy”. Un text destins, foarte bine scris și jucat, prin care privitorul se lasă abandonat unei stări de voie bună de unde, din când în când, are limpezimea și disponibilitatea înțelegerii, fără a se simți constrâns, unor dispute mai serioase. Adelaida Zamfira, partenera lui Florin Busuioc în spectacol, îmi spunea că este o comedie „de familie”. Chimie pe scenă dublată de o prietenie în culise. Am impresia că asta se simte și în public. Cum ai ajuns în distribuția lui?
Regizorul Dragoș Câmpan este colegul meu de la Ploiești, mă cunoaște bine și mi-a propus direct, fără casting, rolul. Inițial făcusem spectacolul pentru a merge cu el prin țară, dar nu am găsit cea mai bună formulă și l-am adus aici. Îmi place textul atât de mult, mi-aș dori să joc și rolul lui Florin Busuioc, atât de bine îi iese. Da, e o mică familie, lucrurile sunt plăcute și intime. De fiecare dată când ne vedem e de parcă ne-am fi despărțit cu două ore înainte, chiar dacă n-am jucat de două luni, nu e nimic forțat. Un lucru important este că domnește o lipsă a egoului, nimeni nu vrea să dovedească nimănui nimic. M-aș bucura ca publicul să simtă și el lucrurile astea. Dragoș ne-a lăsat să ne amuzăm, fără a accentua ceva anume, atunci când apar anumite lucruri mai serioase ele vin firesc din logica textului și din plăcerea și continuitatea jocului nostru. Iar sala reacționează frumos, râde și, brusc, când e nevoie, ascultă în liniște deplină.
Mai lasă să treacă niște ani și vor veni și rolurile de genul celui jucat de Busu. La ce alte personaje mai râvnești?
Da, rolul lui Busu, mi-ar fi plăcut Hamlet, dar nu cred că mai este cazul. Bérenger din „Regele moare” de E. Ionesco. Mi-a plăcut enorm textul și am fost foarte impresionat de interpretarea lui Victor Rebengiuc. Acum, la Ploiești, aștept să vină Alexandru Dabija și Vlad Cristache (cu care am mai lucrat și mă înțeleg foarte bine).
În general, ca noi toți cred, caut personaje și regizori care să trezească ceva în tine, să „te coste” sufletește, să descoperim împreună ceva foarte adevărat. Mă bazez mult pe drumul pe care mi-l oferă regizorul. Uneori, nu îți prea iese rolul per ansamblu, dar sunt momente atât de oneste și de bune, încât merită totul, scene în care simți că te transformi, că totul se oprește în loc și tu ai măsura timpului, tu îl faci să curgă. De multe ori oamenii din domeniu nu mai sunt atenți real unii la alții, spre o cunoaștere mai profundă. Îți cer ceva rapid și tu livrezi cât poți mai bine. Nu mai e timp să te apropii umil și cu pași mărunți de un lucru. Între timp, acumulezi experiență…
Noi doi ne cunoaștem de multă vreme, în special de pe la filmări. Ultima dată te-am văzut în filmul „Monștri”, regizat de Marius Olteanu, făcut parcă în 2019, și sunt sigur că ai făcut un rol foarte important acolo, dovadă fiind prezența la multe festivaluri și premiile câștigate. Însă m-am mirat aflând că este primul tău rol principal în filmul românesc, tu filmând atât de mult înainte. A contat și pentru ceilalți, a influențat venirea altor oferte?
Nu. Zero. N-am devenit o stea de cinema, singura recompensă fiind o călătorie de cinci zile la festivalul de la Taipei, în Taiwan, și, mai ales, satisfacția că mi-am îndeplinit visul de a face un rol principal într-un film românesc. Dar am lucrat bine cu Marius, el a condus foarte nuanțat și strict, a construit totul „la virgulă”, atent, de la compoziția imaginii până la replică. Am beneficiat de multe repetiții și chiar l-am întrebat ce mă fac dacă la următorul regizor n-o sa mai am norocul lor. Mi-a răspuns că „acum depinde de cum vrea să-i iasă filmul”. Și asta-i perfect adevărat.
Abia după patru ani, a venit rolul destul de mic din „Libertate”, filmul lui Tudor Giurgiu. Anul ăsta am jucat la Eugen Jebeleanu în „Interior zero”. Am intrat și într-un serial pentru Netflix.
Mai desenezi?
N-am mai desenat de mult. În schimb, am scris scenariul unui scurtmetraj care pare că place și poate reușesc să obțin finanțare. Am descoperit o anumită voluptate în puținele momente pe care le dedic scrisului. Vreau să-l regizez eu, să fac schimbarea asta fără a dori în mod special să fiu regizor, doar să încerc și chestia asta, să mă diversific puțin. Acum e o explozie de actori și actrițe care scriu, regizează, poate pot și eu. Să îndrăznesc să mă dezvolt și pe altceva.
Uneori, nu îți prea iese rolul per ansamblu, dar sunt momente atât de oneste și bune încât merită totul, scene în care simți că te transformi, că totul se oprește în loc și tu ai măsura timpului, tu îl faci să curgă.
Fotografii: Miriam Dumitrescu, Dragoș Ivan, arhiva personală a actorului
