Ernesto Sábato (1911-2011) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori argentinieni din secolul XX, dacă nu cel mai important. Alături de Borges şi Cortázar, Sábato a dat o viaţă nouă literaturii sud-americane.
Un articol de Andrei Crăciun|25 februarie 2020
Înainte să fie un strălucit romancier (Tunelul, Despre eroi și morminte, Abbadon Exerminatorul), Sábato și-a dat măsura minții sale sclipitoare (înainte să fie scriitor, a fost un fizician de top mondial) în eseuri.
De-a lungul vieții a publicat mai multe cărți de eseuri care au făcut istorie – Unu și Universul, Heterodoxia, Oameni și angrenaje, Scriitorul și fantasmele.
Acestea au fost reunite în două volume care au apărut și în România în anul 2005, la editura RAO. Următoarele fragmente sunt din primul volum, tradus din limba spaniolă de Ileana Scipione.
Sábato despre știință (Unu și Universul, 1945)
Vreme de secole, omul de pe stradă a crezut mai mult în vrăjitorie decât în știință; pentru a-și câștiga existența, Kepler a fost nevoit să facă pe astrologul; astăzi astrologii anunță în ziare că procedeele lor sunt strict științifice. Cetățeanul crede cu fervoare în știință și-i adoră pe Einstein și Madame Curie. Dar datorită sorții melancolice, în aceste clipe de splendoare populară, mulți profesioniști încep să se îndoiască de puterile lor. Matematicianul și filosoful francez A.N. Witehead ne spune că știința trebuie să învețe de la poezie ; când un poet cântă frumusețile cerului și ale pământului, nu-și manifestă fanteziile nevinovatei sale concepții despre lume, ci faptele concrete ale experienței “denaturate de analiza științifică”.
Sábato despre iluzia progresului (Oameni și angrenaje, 1951)
Mijloacele devin scopuri. Ceasornicul, care a apărut pentru a-l ajuta pe om, s-a transformat astăzi într-un instrument destinat torturării lui. Înainte, când ți-era foame, aruncai o privire spre ceasornic, ca să vezi ce oră e; acum te uiți la el, ca să știi dacă îți e foame. Viteza cu care comunicăm a pus în valoare până și fracțiunile de minut și l-a transformat pe om într-o păpușă înnebunită care depinde de mersul secundarului. Teoreticienii mașinismului au susținut că mașina-unealtă, eliberându-l pe om de mucna manuală, avea să-i lase mai mult timp pentru activitățile spiritaule. În practică, a fost invers și, zi de zi, dispunem de mai pțină vreme. Patronii, sau Statul Patron, au căutat forma de a face să crească randamentul, intensificând munca omenească; s-a profitat la maximum de fiecare secundă, de fiecare mișcare a muncitorului, iar, în cele din urmă, omul s-a transformat într-un nou angrenaj al marii mașinării. Să nu ne facem iluzii cu privire la posibilitatea de a scăpa de acest destn câtă vreme dăinuie mentalitatea mașinistă.
Sábato despre noi, împreună (Heterodoxia, 1953)
Pentru Sartre, la fel ca pentru Pascal, suntem niște condamnați pe aceeași galeră care ne duce la moarte: comunitatea nu e decât o confrerie a deznădejdii. Dar realitatea nu pare atât de oribilă precum ne-o prezintă rațiunea (căci prin gura lui Sartre vorbește chiar rațiunea) : iubirea, echipa, prietenia ne prezintă un alt fel de comunitate. Împotriva singurătății și a disperării, apar comunicarea și iubirea, activitățile în comun, sentimentele în comun, credința în existență. Și credem în tot, pentru că e absurd.
Sábato despre scris, călătorii și copilărie (Scriitorul și fantasmele lui, 1963)
La bine și la rău, adevăratul artist scrie despre realitatea pe care a suferit-o (…), adică despre patria lui; deși uneori pare că scrie istorii situate departe în timp și spațiu. Cred că Baudelaire a spus că patria e copilăria. Și mi se pare greu să se scrie ceva profund care să nu fie legat, pe față sau nu, de copilărie. De aceea, chiar marii expatriați, ca Ibsen sau Joyce, au continuat să facă și să desfacă acea unică și misterioasă țesătură. Călătoria e întotdeauna puțin superficială. Scriitorul vremii noastre trebuie să coboare adânc în realitate. Iar, dacă voiajează, el trebuie paradoxal să o facă pentru a coborî adânc, în locul și în ființele din propriul său colțișor.
Sábato despre cea mai prețioasă condiție a scriitorului (Scriitorul și fantasmele lui, 1963)
Fanatismul. El trebuie să aibă o obsesie fanatică, nimic să nu se pună înaintea creației lui, trebuie să-i sacrifice orice. Fără fanatism, nu se poate face nimic important.
Mijloacele devin scopuri. Ceasornicul, care a apărut pentru a-l ajuta pe om, s-a transformat astăzi într-un instrument destinat torturării lui. Înainte, când ți-era foame, aruncai o privire spre ceasornic, ca să vezi ce oră e; acum te uiți la el, ca să știi dacă îți e foame. (Ernesto Sábato)
