„Poezia cea mai bună pleacă de la vodcă. Proza are de-a face cu vinul. Între Fănuş Neagu, care bea 5-6 l de vin la o masă şi Nichita, cu trei sticle de vodcă pe zi, deosebirile sunt mari, pentru că poetul îşi permite să fie laconic“, spune criticul Dan C. Mihăilescu.
Un articol de Andrada Văsii|26 august 2013
Există vreo legătură între specificul zonelor și literatură? Dispun autorii de elemente ajutătoare atunci când își compun opera? Sunt întrebări cărora istoricul și criticul literar Dan C. Mihăilescu le-a căutat un răspuns în cadrul pledoariei „Literatura şi vinul“, la un eveniment găzduit de librăria Humanitas Kretzulescu din Bucureşti.
Iată cele mai importante declaraţii ale lui Dan C. Mihăilescu:
● Mi-am dat seama că trebuie să pledez pentru ceva, dincolo de literatură și vin. Mi-am dat seama că am două rațiuni, două repere pentru care aș preda și pentru care pledez de 20 de ani. Primul ar fi geografia literară, o disciplină foarte disprețuită, dacă nu cumva care beneficiază de indiferența criticii și istoriei noastre literare, pentru că generația mea a fost educată în spiritul primatului estetic. Nu trebuia să ne intereseze nici măcar subtextul operei. Noi am fost educați într-un estetism preocupat numai de textul literar.
● Ei bine, chiar dacă sunt un om afișat de dreapta, eu recunosc că dinspre stânga, dinspre marxism, dinspre materialism se pot lua niște idei, niște instrumente pentru buna înțelegere a literaturii. În fiecare școală literară, în fiecare stil, epocă și individualitate creatoare se răsfrânge, într-un fel sau altul, direct, indirect, conștient sau inconștient, tot specificul etniei sale, tot specificul georgrafiei sale. Nu este întâmplător că te naști la munte sau la mare, că te naști în pustiu.
● Esteții noștri sunt total împotriva acestui determinism. Ce are de-a face talentul literar cu geografia, cu meteorologia, cu pedologia din care vin eu? Eu cred că așa cum toată vegetația locului își pulsează teluricul, pământul, așa cum în struguri se reflectă soarele, lumina și căldura și textul literar, textul ca atare, are subtextul și contextul său.
Literatura rusă nu poate fi desprinsă de vodcă. Literatura franceză nu poate fi desprinsă de vin.
Dan C. Mihăilescu
De la unitar la discrepanțe
● Acum vreo 15 ani, a apărut o teorie a lui Samuel Huntington despre ciocnirea civilizațiilor care a lovit în naționalismul postmodern. Se propovăduia dispariția oricărei identități naționale, fluidizarea, spiritualizarea granițelor, înlăturarea deosebirilor din diferitele religii, sexe; totul se dorea monoton, unisex. Samuel Huntington pleda pentru existența unor popoare de nord și sud, spunând că nu pot să dispară deosebirile locale și că tot ce putem face este un pod peste aceste insule. Exact așa cred şi eu că se poate face în literatură.
Vă propun să mutăm acest teleobiectiv pe care Huntington l-a pus pe etnie, pe artă, pe artistic. Vom face deosebirea între diversele licori, plasând literatura ca un pseudo-alcool într-o varietate de alcooluri.
● Aș pleda, ceea ce iar fac de 20 de ani, pentru biografie. Noi, în ceaușism, am fost dezvățați de biografie așa cum am fost îndepărtați de geografia literară și de vedetismul istoric. Nu aveam voie să știm decât metafora. Şi ni s-a predat o literatură precum imaginea cuplului Ceaușescu – totul era etern tânăr, etern ferice, etern zâmbitor.
Citiţi şi: Ce-au vrut să spună Andrei Pleşu, Mircea Cărtărescu şi Emil Brumaru
Nu am avut voie să știm că am avut autori homosexuali, nu aveam voie să analizăm cuplurile de lesbiene din proza Hortensiei Papadat-Bengescu, nu am avut voie să știm că am avut autori demenți, sifilitici, dipsomani, alcoolici. Sigur, în tot ce spun în această seară vă rog să infuzați o relativizare. Evident că nu toți rușii beau vodcă, evident că băutorul de bere nu este inferior băutorului de vin. Dincolo de toată această intimitate de compartimentare de specific, niște numitori comuni se pot extrage.
În literatura noastră, și nu este neapărat un lucru rău, nu avem bețivi monumentali. Uniunea Scriitorilor se laudă cu Nichita Stănescu, minunatul vodcar. Trebuie să vă spun că poezia cea mai bună pleacă de la vodcă. Proza are de-a face cu vinul. Între Fănuș Neagu, care bea 5-6 l de vin la o masă și Lovinescu sau Nichita, care erau oameni de trei sticle de vodcă pe zi, deosebirile sunt foarte mari, pentru că poetul își permite să fie laconic. Poetul trebuie să cadă în el, ca o piatră în puț.
Dan C. Mihăilescu
● Dacă vă gândiți bine, noi nu avem vieți de scriitori, biografii de oameni. Avem dicționare în care vedem viața lui Maniu, Averescu, Nae Ionescu și cine mai vrem noi. Dar biografii, așa cum avea Călinescu la Eminescu nu avem decât trei, patru sau cinci în vreo două-trei sute de ani. Eu sunt convins că poarta de intrare prin evaluarea estetică a unui text trebuie să fie în primul rând prin biografia – cunoașterea vieții, a mediului și a familiei în care s-a format ființa scriitorului. În al doilea rând sunt jurnalele, memoriile și corespondența lui. Deci tot ceea ce înconjoară ca o placentă fătul care este opera lui.
● Prima dată când eu mi-am pus problema legăturii dintre scriitor și alcool a fost când îi căram sifoane doamnei Agatha (soţia poetului George Bacovia n.r.), iar Gabriel Bacovia (fiul poetului George Bacovia) îi făcea curte maică-mii. Iar Agatha mi-a spus că lui George Bacovia nu îi plăcea decât vinul roșu; era băutor de vin roșu. Ei bine, mi l-am imaginat pe Bacovia, la doi pași de cimitirul Bellu, după trei, patru cinci pahare, sau chiar o sticlă, printre cavouri, pe o ploaie. În toată poezia lui, pluvialul, acvaticul curg întotdeauna.
Nu o să spun că există o legătură între pasiunea pentru vin și această ploaie. Dar un autor care a fost și atins de TBC și care este foarte slab, cocoșat și are și un eu agonizat, vine și îți recită acea splendoare: „de-atâtea nopți aud plouând, aud materia plângând’’. În același timp, critica estetizantă, care pe noi în facultate dorea să ne tâmpească numai cu structuralism, îndepărtându-ne de miezul viu al biografiilor, ne propune să punem textul între paranteze și să judecăm stilul.
Ne scriau pe tablă „plouă, plouă, plouă’’. Ca să facă ce? Acesta este un vers de poet mare? Aceasta este o tâmpenie. A, dacă ne-ai fi spus „plouă, plouă, plouă, vreme de beție/ să asculți pustiul, ce melancolie’’ suntem în altă lume. Dar „plouă, plouă, plouă’’ este o apă de ploaie.
Dan C. Mihăilescu,
critic literar
● Aș vrea să facem o rapidă trecere în revistă; să ne gândim în ce măsură se poate face în România o geografie literară pe baza specificului alcoolic din toate zonele. Ştim de la Ibrăileanu și de la mulți încoace, că Moldova, şi prin relief, şi prin dulceața spațiului său, este o zonă în care apare literatura reveriei, coborârea în trecut – la Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Medelenii lui Teodoreanu – legată într-un fel și de marea literatură rusă, de Turgheniev, Gogol, Cehov.
Această serie de diminutive stomacale și gastrointestinale care pleacă de la supiță, ciorbiță și ajunge la sărmăluțe, mămăliguță și trece la vinuț ca să ajungă la o cafeluță – este o zonă dominată eminamente de vin. Toată zona acestei literaturi îmbibate de reverie, de dulceață, de melancolie, în care totul „şede“ – cum spunea Sadoveanu – este o zonă care stă sub cupola vinului.
Scriitorii și licorile lor
● În Ardeal dăm de dominația palincii: acolo este tăria. De acolo vine realismul bolovănos din marea proză a lui Rebreanu, Agârbiceanu, din poezia lui Goga. Palinca este băutura năpraznică și care face o literatură de un anumit gen. Uitați-vă la un poet din sud, cum este Arghezi, și care este un poet larg, nu unul cum este Blaga.
● Peste munți, în sudul nostru, domină berea. Şi mai domină această licoare, care place multor bărbați, și care este șprițul. Dar sudul, cu Caragiale, cu toată lumea de la Capșa, de la Gambrinus, de la Carul cu bere este spectaculos, carnavalesc. O să ziceți că este un joc. Este într-adevăr un joc: palinca din Ardeal, berea din sud și vinul din Moldova într-o țară, care ca băutură națională vrea numai țuică.
Citiţi şi: Autorii răspund: se trăieşte sau nu din scris?
● Creangă şi Eminescu erau băutori de bărdacă de vin roșu. Toată școala ardeleană se leagă de băutorii de care v-am mai spus. Sărim din spațiul național la provocarea următoare: în ce măsură putem măsura legătura dintre băutura națională și legătura locului? Sunteți de acord că toată abisalitatea romanului rusesc, tot dostoievskianismul care își pune cele mai înfiorătoare întrebări ale lumii mistice despre Dumnezeu, moarte, vinovăție, ispășire, fratele care își omoară fratele ș.a.m.d nu reiese din această băutură năpraznică pe nume vodca?
Poți să rupi sufletul rus de tipul acesta de băutură care distruge, care excavează, spre totală diferență de vin? Vinul este o băutură mămoasă, o băutură maternă, placentară, este un leagăn, care te face să te uiți în sus, nu în jos. Vodca te face să te uiți în jos, spre abisuri.
Marele mister: de unde, Doamne iartă-mă, apare în Germania cea mai teribilă muzică simfonică? În același sens, cea mai mare filozofie, logică și metafizică? În aceeași țară cu bere și cârnați care nu fac decât să te tragă? Acolo sunt Hegel, Marx.
Dan C. Mihăilescu,
critic literar
● Acum doi ani am vorbit în Aula universității din Iași despre specificul feminității în romanul românesc. Și am pus să îmi găsească monștri în feminitatea literară românească. În proza noastră domină cultura maternă. Sigur, oricând îmi puteți da ca exemplu o dominatoare precum Zoe Trahanache. Dar ea este o doamnă care știe bine să dialogheze. Așa cum discutam despre specificul suav al feminității, așa vă propun să găsim niște alcoolici teribili, cum este de pildă Edgar Allan Poe.
Foto credit: Loredana Gheorghe
