OPINIE Cinematografia română este aproape de un moment istoric – cel puţin o nominalizare la Premiile Oscar. În ciuda succesului internaţional uriaş, documentarul „colectiv” al lui Alexander Nanau a împărţit opinia publică din România. Unul dintre motivele de divizare – prezenţa lui Vlad Voiculescu. E bine, totuşi, când un film stârneşte valuri şi nu e primit cu indiferenţă.
Un articol de Ionuţ Mareş|16 februarie 2021
La 10 februarie, Academia Americană de Film a anunţat listele scurte de filme la nouă categorii ale Premiilor Oscar, din care se vor alege nominalizările ce vor fi prezentate la 15 martie. „colectiv”, de Alexander Nanau, se află pe două dintre liste – Film internaţional şi Documentar – şi are şanse reale de a prinde cel puţin o nominalizare. Anul trecut, un documentar nord-macedonean, „Honeyland”, a reuşit să intre la ambele secţiuni (fără a fi şi premiat).
Sunt multe explicaţii pentru succesul pe care îl are „colectiv” şi care ar putea fi încununat cu cel puţin o nominalizare şi, de ce nu, chiar cu un trofeu la Oscaruri.
În primul rând, e parcursul festivalier impresionant, început încă din septembrie 2019 cu prezenţa în selecţia oficială de la Veneţia şi continuat cu multe alte festivaluri şi premii, plus trofeul pentru cel mai bun documentar oferit de Academia Europeană de Film în decembrie.
Apoi, numeroasele reacţii pozitive în presa internaţională de calibru – generalistă sau de cinema -, în special în cea de limbă engleză, din Marea Britanie şi SUA, intensificată odată cu lansarea de la sfârşitul anului în ambele ţări. Să nu uităm aici, ca fapt divers, dar totuşi important pentru percepţia publică, menţionarea filmului de către Barack Obama în lista lui de favorite pe anul trecut.
Un rol important îl are în astfel de situaţii şi prestigiul distribuitorului din SUA, în acest caz o companie importantă, Magnolia Pictures, capabilă să sprijine în forţă promovarea filmului (parţial, aşa se explică şi şansa de a primi o nominalizare la categoria Documentar, în afară de cea la Film internaţional, unde a intrat în cursă ca reprezentant al unei ţări, adică România).
Evident, contează foarte mult şi subiectul – problema corupţiei, în special în sănătate, şi dorinţa de reformă şi nevoia de eroi sunt teme universale, valabile în multe ţări, iar relevanţa lor a crescut odată cu criza sanitară. Nu trebuie neglijat nici stilul în care e realizat filmul, mai apropiat de o estetică de documentar de televiziune şi chiar de o structură de film de ficţiune, ceea ce îl face mai digerabil pentru un public larg şi atrage mai uşor atenţia presei care nu e de specialitate. Sigur, nu e cel mai ambiţios documentar, nu împrospătează limbajul filmic, însă se achită bine şi eficient de ceea ce îşi propune.
De asemenea, probabil este şi un culoar favorabil – circuitele din industria cinematografică mondială au fost date peste cap în ultimul an (filme mult mai puţine, lansări de noi titluri amânate), astfel că nu e exclus ca asta să fi ajutat puţin „colectiv”. Filmul apucat să ia avânt înainte de multiplele lockdown-uri, inclusiv prin lansarea în cinematografele din România în februarie 2020, şi a intrat cu o bună imagine pe piaţa americană.
Teoretic, o nominalizare şi un eventual premiu ar trebui să scape publicul larg român de obsesia Oscarului (poate nu la fel de acută ca cea a Nobelului în literatură), care spune că degeaba a obţinut cinematografia atâtea recunoaşteri în cele mai mari festivaluri în ultimii 15 ani, dacă nu a ajuns să fie băgată în seamă de Academia Americană de Film.
Bineînţeles, chiar şi o „simplă” prezenţă pe lista finală i-ar ajuta pe toţi cineaştii români şi întreaga industria cinematografică de la noi, fie numai şi prin beneficiul fabulos de imagine. Ar putea fi un bun moment de restart, măcar al felului în care privesc autorităţile cinematografia.
O dovadă că e nevoie de asta a reprezentat-o reacţia ţâfnoasă a ministrului Culturii, Bogdan Gheorghiu, la refuzul lui Nanau de a primi o distincţie prezidenţială (pentru care fusese propus de minister cu ocazia Zilei Culturii Naţionale) şi la apelul său la mai puţin festivism şi la un sprijin real al statului pentru cultură, care este puternic lovită de efectele pandemiei.
Ministrul a aruncat public cu nişte finanţări – de altfel, perfect legale şi prevăzute de regulamente – primite de „colectiv” şi de Nanau, în încercarea evidentă ca, prin vehicularea unor sume care ar putea părea mari pentru cei care nu cunosc mecanismele de finanţare din cinematografie, să îl discrediteze pe cineast în ochii lumii. Regretabilă atitudine din partea unei autorităţi care nu pare să îşi înţeleagă rolul şi, nici după atâţia ani, importanţa cinematografiei române.
De altfel, din surse credibile, mi-au ajuns la ureche zvonuri că decizia de anul trecut a comisiei independente de cinci critici de film (printre care m-am numărat) de a desemna „colectiv” ca propunere oficială a României pentru o nominalizare la Premiile Oscar nu a prea fost pe placul conducerii Centrului Naţional al Cinematografiei şi al instituţiei sub care se află acesta, Ministerului Culturii, în fruntea căruia era, şi în precedentul guvern, tot Bogdan Gheorghiu.
Nu ştiu motivele acestei probabile mefienţe, dar nu e greu de intuit că o cauză ar putea fi politică – prezenţa în film a lui Vlad Voiculescu, o figură publică, devenită de ceva timp politician şi ministru, care are atât susţinători devotaţi, cât şi critici fermi. Iar asta se vede şi mai acut în prezent. Un alt motiv ar putea fi eterna dorinţă a autorităţilor, devenită reflex, ca gunoiul să fie ascuns sub preş – nu se face să te prezinţi în lume cu filme care nu promovează frumuseţile ţării. Dar asta e o altă discuţie, extrem de complexă.
Reproşul public principal adus documentarului la noi e felul în care e prezentat Vlad Voiculescu. Mai exact, filmul e acuzat că îl transformă într-un erou imaculat care luptă cu sistemul şi că a fost şi este un vehicul de promovare, ba chiar un instrument de înălţare a unei statui. E drept, nici Vlad Voiculescu nu a avut cele mai inspirate postări pe Facebook atunci când anunţa câte un nou succes al filmului, lăsând impresia că se foloseşte de asta pentru imagine.
Însă reacţiile de desconsiderare au luat şi forme stridente – de la ironii ieftine la adresa filmului (oameni care spun candid şi cu nonşalanţă că nu e nimic de capul lui, deci nu se justifică atenţia care i se acordă) la o atitudine potrivit căreia „Voiculescu şi-a tras un film”, pe care am văzut-o la câte un jurnalist şi peste care dai des în comentarii pe Facebook.
A doua poziţie este un amestec de rea-voinţă, alimentată de dispreţul faţă de Vlad Voiculescu, şi de necunoaştere a modului în care se realizează un film. Un astfel de documentar de autor este al regizorului, care decide ce şi pe cine filmează şi ce rămâne în forma finală. Iar Alexander Nanau avea deja câteva filme apreciate până la „colectiv”.
E de la sine înţeles, deci nici nu ar mai trebui explicat, pentru că e clar din film, că Vlad Voiculescu a apărut ca personaj pe neaşteptate, în timp ce Nanau documenta ce se întâmpla în societate după Colectiv. Şi că atunci, dar şi mai târziu, adică în perioada de montaj, era greu de anticipat traiectoria sa.
Deşi vine cu riscuri, şansa unui documentarist ca prin intermediul unui personaj să ajungă în locul de unde se iau decizii, în culisele puterii, ca să folosesc un clişeu, nu cred că e de ratat. E tentantă şi poate fi ofertantă cinematografic. În plus, se potrivea cu demersul de până atunci, când Nanau a urmărit, din postura de observator care primeşte acces în interior, desfăşurarea anchetei jurnalistice a lui Tolontan şi a echipei sale.
Alegerea se explică și prin structura filmului, care se dezvoltă ca o spirală, în cercuri tot mai mari – de la incendiu, o investigaţie de presă arată gravele nereguli din sănătate, dezvăluirile sunt preluate de mass-media mainstream, cetățenii se emoționează și reacționează, inclusiv prin multe ieșiri în stradă, iar asta duce la schimbări politice care, teroretic, ar trebui să atragă, mai departe, transformări în bine ale societății.
Bineînţeles, este esenţial modul în care e prezentat personajul – ce filmezi şi ce incluzi în film. Iar aici, dacă privim nepărtinitor şi cu atenţie la detalii, portretul lui Vlad Voiculescu nu e exclusiv măgulitor. Sigur, iese bine, însă la asta contribuie şi efectul de contrast cu ce fusese înaintea sa şi, bineînţeles, bunele sale intenţii, greu de contestat.
În acelaşi timp, Nanau introduce unele momente care arată naivitatea şi stângăciile personajului, că deciziile sale nu sunt primite de toată lumea cu brațele deschise şi că există un contrast între dorinţă şi puterea reală. E adevărat şi că aici se poate argumenta că acest lucru e folosit, în fond, nu pentru a-i păta iremediabil portretul, ci pentru a arăta că sistemul este foarte greu sau chiar imposibil de schimbat în bine.
Şi aici ajungem la ceea ce eu consider a fi marea şi poate singura problemă a filmului – finalul, cu a sa concluzie pesimistă, dar teribil de simplificatoare: Vlad Voiculescu privește descumpănit la televizor cum, la alegerile de la sfârșitul lui 2016, harta României se „înroșește” prin victoria covârșitoare a PSD-ului, iar apoi se întreabă, în mașină, ce se va întâmpla cu reformele sale.
Ca efect cinematografic, momentul este puternic și servește structurii gândite de Nanau, pentru că încheie rotund anul pe care filmul îl documentează.
Doar că o astfel de concluzie ar fi necesitat o explicație mai elaborată, o mai bună contextualizare (lucru pentru care filmul nu mai are timp, pentru că l-a preluat pe Vlad Voiculescu din mers ca personaj), decât clasica idee că un idealist bine intenționat și deschis, care e arătat și ca un reprezentant al unei noi clase politice, este învins de sistemul corupt.
Realitatea socială și politică, mereu în mișcare, s-a dovedit apoi mai complexă (victoria covârșitoare a PSD nu era cauzată de incapacitatea sau de lipsa de dorinţă a populației de a alege schimbarea, așa cum pare să sugereze schematic filmul, ci de o serie de alți factori, absenţi din film) și a arătat ulterior că unele transformări se pot totuși produce, doar că e nevoie de mai mult timp (în fond, în prezent Vlad Voiculescu este din nou ministru, iar alianţa pe care o reprezintă se află la putere).
Atunci, de unde contrastul dintre receptarea internaţională entuziastă şi răceala unei bune părţi a publicului din România?
Publicul român judecă filmul şi în funcţie de simpatia sau antipatia faţă de unul sau altul dintre personaje, care sunt figuri publice cunoscute, şi chiar pe baza afinităţilor politice sau ideologice, mai mult sau mai puţin declarate. Apoi, vocile de stânga ar putea reproşa filmului, cum s-a mai întâmplat şi în alte cazuri, că livrează Occidentului aceeaşi imagine stereotipă de care acesta e ataşat, despre o ţară rămas mult în urmă. Am auzit şi opinie critică, exprimată de o celebră comentatoare de cinema, că filmul nu acordă suficientă atenţie victimelor (deşi e clar că mizele sunt altele, iar una din calităţile documentarului este tocmai discreţia cu care tratează suferinţa) şi că ea preferă documentarul afaceristului Ştefan Mandachi, „30 de ani şi 15 minute”.
Însă toate acestea nu sunt relevante pentru un public străin, care se concetrează în schimb pe ceea ce simbolizează personajele şi pe esenţa construcţiei narative propuse de Nanau. În fond, Tolontan este reprezentantul jurnaliştilor de investigaţii, care lucrează la fel în orice ţară democrată. Tinerii idealişti şi neexperimentaţi, ajunşi în politică pe un discurs antisistem, se bucură de o oarecare simpatie cam peste tot. Iar denunţarea corupţiei sau a altor probleme sistemice prin mişcări de stradă este de câţiva ani o obişnuinţă în numeroase state.
Aşa că nu ar trebui să mire succesul internaţional al filmului. În fond, Nanau oferă propriul decupaj de autor de cinema, propria viziune asupra dinamicii extraordinare a realităţii româneşti pe parcursul unui an important din istoria recentă a ţării. Poate că a propus o concluzie forţată, însă ea poate fi privită şi ca expresia unei stări a respectivului moment. Suntem prea apropiaţi şi prea legaţi de tot ceea ce vedem în documentar, de aici şi poziţionările noastre pătimaşe.
O veste bună e că un film încă mai reuşeşte să stârnească atât de multe discuţii, într-o perioadă, începută încă de dinainte de pandemie, când cinematografia română de autor a ajuns să fie văzută doar de câteva mii de curioşi, fără a face valuri. Şi o altă veste bună este că un produs al culturi române este în centrul atenţiei întregii lumi – nu se întâmplă foarte des asta. Iar în viitor, când nu va mai conta cine sunt protagoniştii, filmul va rămâne singur să dea socoteală în faţa judecăţii nemiloase a timpului.
