Între 12 şi 21 septembrie 2014 s-a desfăşurat la Teatrul de pe Lipscani festivalul “Fest pe Lipscani”, dedicat lui Horaţiu Mălăele însuşi, cu ocazia împlinirii a patruzeci de primăveri artistice (împlinite, cum îi şade bine acestui actor, toamna).
Un articol de Andrei Crăciun|24 septembrie 2014
Au fost spectacole în fiecare seară, iar Horațiu Mălăele a jucat în fiecare dintre ele. A fost un început de toamnă de o efervescență culturală rar întâlnită la București. A împlinit capitala țării noastre 555 de ani de atestare documentară. Acesta ar fi principalul motiv. Au existat însă și alte rațiuni pentru care oamenii s-au dedat actelor culturale. Cel mai important dintre ele ar putea fi, totuși, mai vechiul sentiment al iubirii.
Rândurile următoare nu-și propun să înfăptuiască o cronică a întregului festival. La o asemenea muncă grea, complicată, de specialitate se vor deda mai cei îndrituiți – marii noștri teatrologi. Mai modeste, ele încearcă să dea un răspuns la această întrebare esenţială: “De ce îl iubim pe Horațiu Mălăele?”.
Am putea începe aşa, cărtărescian: Pentru că are ochelari rotunzi, cu rame subţiri, ochelari care se aburesc atunci când afară e frig şi în teatru cald… Dar am greşi începând aşa.
L-am văzut la festival în “Scrisoarea” şi în “Lecţia” şi în “Revizorul” şi în acel cavaleresc duel actoricesc cu directorul Naţionalului, cu Ion Caramitru, a fost bătrân, a fost foarte bătrân, a ucis, s-a lăsat linguşit, şi-a emoţionat publicul, alteori i-a făcut complice cu ochiul, îndemnându-l să-l ovaţioneze ca pe un dictator.
Am auzit în foaier ode deşănţate, am înregistrat un entuziasm sincer, fanatic şi un altul formal, de paradă, am văzut cucoane şi metrese şi bugetare şi fetişcane şi ţoape venite la teatru, hăhăind cum trebuie că şi-o imagina Nenea Iancu pe coana Joiţica la finele comediei.
Am văzut tineri şi cetăţeni în etate, unii chiar într-un început de ebrietate, adecvat Centrului Vechi, oameni nostalgici şi oameni veniţi la sfârşitul unei zile epuizante de muncă să uite şi să râdă.
Horaţiu Mălăele a fost ridicat în slăvi şi acuzat că a dat acum, în floarea vârstei artistice, în mintea copiilor, că i s-a urcat la cap, că îşi mângâie ego-ul cu un festival dedicat sieşi, că prea se joacă el cu cercul și cu focul, că la ce i-a trebuit?
Multe s-au spus, s-au şoptit, s-au consemnat pe Lipscani: ba că Mălăele e genial, ba că e impostor, ba că l-a învins, net, la actorie pe Caramitru, ca unul care nu se străduieşte deloc pe unul care se străduieşte prea mult. Au fost unii de s-au pornit a zice că actorii români au cusurul ăsta de a intra într-un singur rol şi a nu mai ieşi din el, sunt talentaţi, domnule, nimic de zis, dar parcă prea… Popor, poftim de a mai înţelege teatrul!
Să trecem peste. Din toată larma aceasta, cred că am aflat, totuşi, de ce el, Horaţiu Mălăele, şi nu un altul.
Cu faţa lui de paiaţă din operele italiene, cu faţa lui de clovn, pe care îl simţi tragic, cu felul său de a grăbi cuvintele, olteneşte, ca şi cum le-ar biciui, demolând brusc tot calmul cu care le înconjurase, cu talentul său de a aminti, discret, din nuanţele jocului că de viaţă trebuie să râzi ca să nu o iei razna, cu generozitatea lui netrucată şi naturaleţea ludică a unui copil care n-a îmbătrânit, Horaţiu Mălăele a lăsat din prima şi până în ultima seară a festivalului această implacabilă senzaţie că teatrul este aici numai şi numai pentru a fi iubit.
Degeaba joacă Mălăele de patruzeci de ani. Sunt încredinţat că prea multe nu s-au schimbat de la primul său rol. Are aceeaşi bucurie de a fi pe scenă, în actul acela pe care niciun actor nu-l poate învăţa, dacă nu i s-a dat: dăruirea de sine.
