Despre fascinantele filme „giallo” – un gen cinematografic al excesului
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-fascinantele-filme-giallo-un-gen-cinematografic-al-excesului/

INTERVIU Cu criticul Cătălin Mesaru, despre celebrele filme „giallo” – un gen cinematografic al excesului, plin de sexualitate debordantă, delir, paranoia, crime, concupiscenţă, halucinaţii şi, bineînţeles, muzică frenetică şi culori psihedelice.

Un articol de Ionuţ Mareş|15 Februarie 2017

Cătălin Mesaru este critic de cinema și de muzică. Și unul dintre prea puținii cunoscători din România ai filmelor giallo, de la cele considerate cult la cele puțin sau deloc știute. Un interviu neobișnuit despre un capitol celebru din istoria cinematografiei. Și, implicit, un îndemn de a descoperi sau a redescoperi un gen cinematografic fascinant.

Ionuț Mareș: În ce își are originea acest gen specific italian din anii `60-`70, devenit cult? Cum s-ar explica apariția sa? 

Cătălin Mesaru: Geneza termenului de giallo e destul de simplă: în primul rând, înseamnă, evident, galben, în limba italiană. În al doilea rând, coperțile cărților ieftine cu pulp murder mysteries care inflamau imaginația colectivă încă din 1929 erau galbene (și foarte frumos ilustrate pe deasupra). În cinema, însă, giallo-ul veritabil se distanțează de inocența unor scriitori precum Agatha Christie, Edgar Wallace sau Raymond Chandler și pune piciorul pe pedala de accelerație în tot ceea ce înseamnă exces, dar nici nu se lasă chiar așa de ușor categorisit.

mesaru

Cătălin Mesaru

Giallo-urile în cinema au apărut, ca destule alte genuri cinematografice italienești (vezi, de exemplu, filmele italienești cu zombies), din pasiunea de a copia: întâi încorporând elemente clare din romanele de gen, apoi preluând influențe cinematografice din filme adaptate după romane (e mai complicat decât sună – e vorba despre filmele nemțești numite krimi).

Primul giallo atestat și recunoscut, însă, a fost La Ragazza Che Sapeva Troppo al ilustrului Mario Bava (nu e întâmplătoare asemănarea de titlu cu The Man Who Knew Too Much), în care, într-un fel, se pun bazele genului: influențe americane clare, crime misterioase, poliție care nu cooperează așa cum ar trebui.

Revoluția, însă, vine cu următorul film al lui Bava, care cimentează elementele de iconografie ale genului. Sei donne per l’assassino înscrie pe peliculă niște reguli care, de aici înainte, devin sinonime genului: sexualitate, asasinul cu mănuși negre, paletă impresionantă de culori psihedelice, dar și actorie… precară.

Sei donne per l'assassino

„Sei donne per l’assassino”

Care sunt marile teme și subiecte ale filmelor giallo?

Marile teme sunt cele care pot fi găsite în varii cantități atât în materialele sursă, cât și în urmașii genului ăsta de cinema (slasher-ele, printre altele): sexualitate, paranoia, relațiile defectuoase cu autoritățile (mai ales scepticismul acestora), dorința de a ucide, de a nimici, dar și concupiscența în sine. Halucinațiile sunt iarăși un trop, dacă vrei să-l numim așa.

Cea mai importantă temă, însă, cred că este cea legată de femeia descrisă ca un construct al delirului, al fățărniciei, al bolilor mintale, al excesului, al fashionismului și al vicleniei, dar și al puterii și senzualității și al puterii obținute prin senzualitate/sexualitate. E destul de fabulos cum, de fapt, femeia e la putere în genul ăsta de cinema, dar în același timp, personajele feminine, de obicei, sunt cele mai histrionice creaturi și-s tratate cel mai rău (exemplul esențial fiind splendidul studiu în paranoia și psihoză numit Una lucertola con la pelle di donna al lui Lucio Fulci).

giallo1

„Il Tuo Vizio E Una Stanza Chiusa E Solo Io Ne Ho La Chiave”

Care sunt principalele trăsături ale acestei estetici a excesului? Mai exact, care sunt codurile genului?

Cum menționam mai sus, apropo de filmul lui Bava, Sei donne per l’assassino, unele dintre trăsăturile esențiale sunt sexualitatea debordantă (și tot ceea ce vine cu ea, de la nuditate la fashion provocator), asasinul cu mănuși negre și culorile psihedelice care-s o desfătare pentru simțul estetic, imaginea fiind unul din principalele motive de desfătare cu acest gen de cinema.

Pe lângă acestea, însă, în timp s-au mai dezvoltat câteva elemente definitorii: muzica melancolică și frenetică, în funcție de nevoi, compusă de nume mari (Morricone a lucrat atât cu Dario Argento, cât și cu Lucio Fulci, de exemplu), dar și de nume cunoscute oricărui devorator de cinema italian de gen din epoca respectivă (și aici mă refer la compozitori precum Bruno Nicolai, Fabio Frizzi, Claudio Simonetti și, implicit, trupa Goblin sau Guido și Maurizio de Angelis etc).

Pe lângă muzică, important mai e și faptul că aproape toată lumea bea J&B (e destul de rar să vezi un film italienesc din perioada respectivă unde nu se bea J&B). Apoi, modul în care se desfășoară crimele este iarăși un trop important (mai ales când se întâmplă lucruri delicios de inventive ca-n Profondo Rosso sau ca în Tenebrae, de exemplu), dar și folosirea unghiurilor subiective (de obicei ne aflăm în POV-ul ucigașului).

În plus, cred că faptul că Edwige Fenech apare în foarte multe dintre filmele de genul ăsta, pe lângă multitudinea de comedii sexy ale epocii, e o trăsătură în sine.

giallo6

„Una Lucertola Con La Pelle Di Donna”

Nu trebuie uitat nici de, probabil, cea mai importantă trăsătură: titlurile absolut magnifice. Dacă La ragazza che sapeva troppo este un titlu relativ cuminte și neinspirat, mare atenție la ce a urmat: de la titluri extrem de creative legate de vietăți felurite (L’uccello dalle piume di cristalloLa tarantola dal ventre neroNon si sevizia un paperino, Una farfalla con le ali insanguinate etc.) la titluri care mai de care mai halucinante (La casa dalle finestre che ridonoLa morte cammina con i tacchi altiTutti i colori del buioPerche quelle strane gocce di sangue sul corpo di JenniferI corpi presentano tracce di violenza carnale și, mai ales, titlul meu preferat, Il tuo vizio è una stanza chiusa e solo io ne ho la chiave).

giallo2

„La Casa Dalle Finestre Chi Ridono”

Care este raportul cu spectatorul? În ce măsură există un echilibru între imersiune și distanțare?

În ceea ce privește imersiunea, există destulă (deși efectul cred că e mai degrabă invers celui scontat), din simplul motiv că se folosește generos POV-ul, așa cum menționam anterior. Suntem aruncați în pielea criminalului și suntem martori la crimele pe care le înfăptuim prin intermediul personajului respectiv.

Din punctul meu de vedere, e o imersiune prin distanțare, dacă are vreun sens ce spun: practic, sigur, ești în pielea personajului respectiv, dar ești automat scos din personaj prin simplul fapt că te întrebi cine ești, ce vrei, de ce omori, cum vei ucide în continuare și pe cine. Normal, ăsta nu e un adevăr universal valabil, însă așa mi se pare că funcționează.

giallo7

„I Corpi Presentano Tracce Di Violenza Carnale”

Spune-mi cinci titluri, dintre filmele giallo mainstream, pe care le consideri cele mai reușite. Și cinci filme giallo mai puțin sau deloc cunoscute, dar demne de a fi reținute.

Dintre cele mainstream, e destul de ușor – sunt foarte multe excelente. De la Profondo Rosso (r. Dario Argento), Una lucertola con la pelle di donna (r. Lucio Fulci), Reazione a catena al lui Mario Bava la splendidul La corta notte delle bambole di vetro (r. Aldo Lado) sau Lo strano vizio della Signora Wardh al prolificului Sergio Martino.

În ceea ce privește giallo-urile mai puțin cunoscute, recomand cu efervescență La morte ha fatto l’uovo (r. Giulio Questi, cu Gina Lollobrigida și Jean-Louis Trintignant), Le orme (r. Luigi Bazzoni, cu Florinda Bolkan și Klaus Kinski, unul dintre cele mai suprarealiste exemple de giallo psihologic), Spasmo (r. Umberto Lenzi, cu Suzy Kendall și muzică de Morricone), Macchie Solari (r. Armando Crispino, cu Mimsy Farmer și Ray Lovelock), dar și La sorella di Ursula (r. Enzo Milioni, un giallo foarte sleazy și incoerent, așa cum îi șade bine unui film de genul ăsta, de altfel).

giallo8

„Profondo Rosso”

Care sunt cei mai influenți cinci regizori de filme giallo? Dar trei regizori mai puțin știuți? Cum ai descrie stilul fiecăruia în câteva cuvinte?

În primul rând, o să pară că trișez, dar cel mai influent regizor de giallo ar fi Hitchcock, prin simplul fapt că l-a influențat pe Mario Bava (regizor prolific la rându-i și care a activat în multe subgenuri de cinema). Apoi, Dario Argento, care este unul dintre cei mai tehnici regizori pe care i-a dat Italia. La rând ar veni Sergio Martino și Lucio Fulci – care sunt axați mai mult pe haos vizual și psihoze (atât de personaj, cât și cinematografice).

giallo3

„La Morte Ha Fatto L’Uovo”

Iar trei regizori mai puțin știuți… Armando Crispino și Giulio Questi (de care am vorbit și mai sus) sunt extrem de recomandați pentru cele două giallo-uri menționate anterior. Un al treilea ar fi, dar cu un mare semn de întrebare, Andrea Bianchi pentru Nude per l’assassino (cu Edwige Fenech, normal). Pe Andrea Bianchi l-aș recomanda și pentru halucinantul și indescriptibilul Le notti del terrore, care nu e giallo, dar e un film extraordinar de greșit.

Care era vizibilitatea acestui gen la acel moment în cinematografiile italiană și europeană? Cultul cinefil pentru aceste filme a apărut odată cu lansarea lor sau s-a dezvoltat în timp?

Ținând cont de faptul că giallo-urile se făceau pe bandă rulantă la vremea respectivă, popularitatea lor era destul de mare. Normal, așa cum istoria ne învață și din alte pățanii cu genuri de film (vezi filmele cu canibali, filmele cu zombiesslasher-ele, etc.), s-au făcut atât de multe încât piața a ajuns suprasaturată și, cu excepția unor zvâcniri, filmele de genul ăsta au dispărut. Sigur, în timp, ele au fost redescoperite, reevaluate, iar gloria lor restaurată.

giallo4

„Lo Strano Vizio Di La Signora Wardh”

Cum a influențat estetica giallo cinematografia? Ce elemente ale sale s-au prelungit în alte cinematografii? În ce măsură mai pot fi găsite astăzi?

Nu-i nevoie să te uiți mai departe de Brian De Palma pentru a vedea influențele esteticii giallo. Plus că, așa cum știm, De Palma este influențat în primul rând de Hitchcock, deci e normal să existe și savoare de giallo în filmele lui (cel mai elocvent exemplu fiind Dressed to Kill). Apoi, mai sunt câteva zvâcniri în cinema care vin din zona giallo, dar ne putem lipsi de o parte din ele (vezi filmele lui Hélène Cattet și Bruno Forzani – Amer sau L’étrange couleur des larmes de ton corps).

Cea mai importantă temă, însă, cred că este cea legată de femeia descrisă ca un construct al delirului, al fățărniciei, al bolilor mintale, al excesului, al fashionismului și al vicleniei, dar și al puterii și senzualității…

Foto sus: „Tenebrae”

Credit foto cu Cătălin Mesaru: Richard Balint



11
/12
/19

CRONICĂ DE FILM „Marriage Story” (2019), noul film al regizorului Noah Baumbach, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai cinemaului american independent, are toate datele pentru a se face simpatic: actori celebri și cool, un subiect cu o puternică încărcătură emoțională și o regie discretă. Este însă și un mare film?

09
/12
/19

Ajuns la ediția a 23-a, festivalulul de film studențesc CineMAiubit, care a avut loc între 3 și 7 decembrie la Cinemateca Eforie din București, a scos în prim-plan câțiva tineri cineaști foarte promițători, care merită urmăriți și de care foarte probabil vom mai auzi în anii care vin.

09
/12
/19

Muzeul Național de Artă al României invită publicul, pe 12 decembrie, de la ora 19.00, la o seară de film cu o proiecție specială: un moment rar de confesiune în care Corneliu Baba, acest pictor singuratic, a acceptat prezența celorlalți în atelierului său.

08
/12
/19

Al șaselea și ultimul sezon al dramei Vikingii a revenit, în exclusivitate, la HISTORY® cu două episoade, joi, 5 decembrie, de la ora 21:00, la doar o zi după premiera din Statele Unite. Drama crește în intensitate pe parcursul călătoriei vikingilor în locuri îndepărtate, la mii de kilometri de Kattegat, pe măsură ce aceștia vor întâlni rivali de temut și vor înfrunta consecințele morții lui Ragnar.

28
/11
/19

CRONICĂ DE FILM După „Cealaltă Irina” (2009) și „Q.E.D.” (2013), regizorul Andrei Gruzsniczki revine cu un nou lungmetraj, „Zavera” (2019), o dramă minimalistă - dar și manieristă - despre un inginer constructor (Dorian Boguță) a cărui viață e dată peste cap de moartea celui mai bun prieten (Șerban Pavlu).

28
/11
/19

Organizat de American Independent Film Festival și Cinema „Elvire Popesco”, pe 30 noiembrie, Maratonul „Blade Runner” este o invitație în lumea a două filme cult.

Page 1 of 25412345...102030...Last »