Despre trecerea timpului, în noul film al cineastului Nanni Moretti
https://www.ziarulmetropolis.ro/despre-trecerea-timpului-in-noul-film-al-cineastului-nanni-moretti/

Dacă pentru mulţi dintre noi sfârşitul anului trecut a stat, din punct de vedere cinematografic, sub semnul lungmetrajului lui Sorrentino, „È stata la mano di Dio”, începutul lui 2022 ne-a pus în faţa unui alt film italian – „Trei etaje” / „Tre piani”, semnat de Nanni Moretti.

Un articol de Alina Vîlcan|13 ianuarie 2022

„Trei etaje” / „Tre piani”, cel mai nou film al regizorului Nanni Moretti, nominalizat la Palme d’Or 2021, a intrat în cinematografele de la noi din 7 ianuarie, distribuit de Independența Film, și vine la o distanță considerabilă față de lungmetrajul anterior al cineastului, drama Mia madre (2015).

Bazat pe bestsellerul scriitorului israelian Eshkol Nevo, Three Floors Up, lungmetrajul de acum urmărește istoriile personale ale locatarilor unui imobil plasat în cartierul Prati din Roma. Spre deosebire de carte, care-și plasează acțiunea într-un cartier select din Tel Aviv, filmul ne poartă în decorul Romei, atât de tipic pentru cinematografia lui Nanni Moretti, însă de această dată prea puțin surprins în cadre exterioare. Narațiunea se concentrează în jurul (și mai ales în interiorul) clădirii în care locuiesc protagoniștii, urmărindu-le în detaliu dramele de familie. Câte etaje, atâtea drame! Însă nu asupra spațiului ne vom opri, căci este doar una dintre cheile de decodare a filmului, cea mai vizibilă, ci asupra timpului.

Pentru mine, noul film semnat de Moretti este mai ales despre timp, iar cele trei etaje din titlu sunt tot atâtea perspective temporale. Astfel, într-un punct temporal zero, un accident de mașină zguduie într-o noapte imobilul locuit de protagoniști, o femeie aleargă singură spre spital pentru a-și naște primul copil, o alta moare, o fetiță privește țintă mașina care a pătruns prin zidul locuinței sale; nu mult după aceea, un bătrân senil își dă cea din urmă suflare fără a-și aminti ultimul dintre evenimentele cu însemnătate ale vieții sale, un judecător (Nanni Moretti) își obligă soția, și ea judecătoare, să aleagă între el, soțul, și fiul lor, un tată se întreabă obsesiv dacă fiica lui a fost victima unui abuz sfârșind prin a fi acuzat el însuși de abuz față de o adolescentă, o tânără mamă își trăiește primele momente de anxietate într-o singurătate tot mai apăsătoare. Și cu fiecare secvență dramele se amplifică.

La următorul etaj temporal, plasat după cinci ani, toate aceste întâmplări par să treacă la un nou nivel, să se acutizeze sau, dimpotrivă, să se răstoarne, propunând noi perspective, pentru ca alți cinci ani mai târziu, la un ultim etaj de timp, al treilea, poveștile protagoniștilor să-și găsească deznodământul. Spre deosebire de Eskhol Nevo, autorul cărții care stă la baza filmului, Moretti alege să ofere un final fiecărei istorii. Și este ca și cum ar ilustra multiplele maniere în care timpul își pune amprenta asupra situațiilor din care se construiesc destinele umane, de la cazul în care „timpul le rezolvă pe toate”, la acela în care „de ce ți-e frică nu scapi”, dacă ar fi să reducem totul la expresii populare. Însă Tre piani este mai mult de atât, căci vine cu un incontestabil rafinament al abordării, deși nu complet lipsit de artificialitate.

Pentru că dincolo de felul în care cineastul italian își plimbă spectatorul prin timp, punându-l în fața unor perspective în continuă transformare, Trei etaje atrage și prin complexitatea galeriei de personaje, fiecare ilustrând o anumită tipologie, o anumită formă de rezistență în fața angoaselor, a singurătății, a provocărilor existenței umane. Iar faptul că toate aceste figuri, atât de diferite unele de altele, populează un singur imobil, evidențiază cu atât mai mult contrastele dintre ele. Este un aspect cu două tăișuri, căci favorizează o anumită simbolistică, atât de necesară în artă, însă în același timp aduce o notă de artificial, aproape imposibil de ignorat, fără a fi neapărat deranjantă.

Vizual, Tre piani are unele cadre cu adevărat spectaculoase, însă rămâne mai degrabă sub nivelul estetic al unora dintre filmele anterioare ale cineastului. Și totuși, în linii mari, nu am putea spune că Moretti și-a pierdut din vigoarea estetică; mulți dintre noi încă îl recunosc cu ușurință în spatele construcției vizuale care păstrează mare parte din poezia și din finețea tăieturilor cu care regizorul și-a obișnuit publicul. Ceea ce însă pare să-i lipsească de această dată lui Moretti sunt mai degrabă umorul și ironia. Din acest punct de vedere, Tre piani amintește întrucâtva de filmul său din 2001, La stanza del figlio, care-i aducea trofeul Palme d’Or, și e cât se poate de departe de un titlu precum Caro diario (1993), atât de departe încât nu poți să nu te întrebi unde a dispărut acel Nanni Moretti care străbătea neobosit Roma pe-o vespa, arătându-ni-se drept băiatul teribil al cinematografiei italiene, charismatic, autoironic, ieșit din tipare. Bine, dar filmul din 1993 era o comedie, veți spune, pe când celelalte două sunt drame, dar chiar și așa, chiar și așa…

Moretti nu a renunțaț însă să-și atribuie roluri; el se strecoară și de această dată în distribuție în rolul unui judecător ursuz și îmbătrânit, neîndoielnic exigent față de propria familie, pe care îl interpretează extrem de convingător, parcă obligându-te să reflectezi încă o dată la trecerea timpului. Cum a devenit fermecătorul Nanni Moretti domnul acesta rigid? Ce transformare!

Nanni Moretti are astăzi 68 de ani și rămâne un regizor cu adevărat remarcabil, însă iubitorii filmelor sale se vor abține cu greu să nu constate că și-a pierdut ceva din nebunia creatoare de altă dată, câștigând în profunzime, în corectitudine… Arta cinematografică de azi a lui Moretti este aceea a unui creator matur, dar oare nu și-a sacrificat regizorul din magie doar pentru a nu mai risca? Am avut întrucâtva impresia că Trei etaje nu își asumă riscuri, ceea ce îl face oarecum atipic pentru cinematografia lui Nanni Moretti. Sau poate că face parte dintr-un complex proces al devenirii, precum cel ilustrat chiar de drama Tre piani (cu: Margherita Buy, Alba Rohrwacher Riccardo Scamarcio ș.a.). Oricum ar fi, dacă ar trebui să aleg un singur titlu dintre cele disponibile acum în cinematografele de la noi, ar fi acesta. La urma urmei, ce altă perioadă mai bună din an pentru a vedea un film despre misterioasele forme pe care le poate lua trecerea timpului?

Foto: Alberto Novelli

12
/03
/24

Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF) anunță prelungirea perioadei de desfășurare a ediției din 2024 cu o zi față de datele comunicate inițial.

01
/03
/24

Happy Cinema redifuzează filmul Oppenheimer, favorit la Oscar, în perioada 7-10 martie, în toate cinematografele din țară. Oppenheimer este un thriller epic filmat în IMAX® care aruncă publicul în paradoxul palpitant al omului enigmatic care trebuie să riște să distrugă lumea pentru a o salva. Pelicula spune povestea fizicianului J. Robert Oppenheimer și a rolului pe care l-a avut în dezvoltarea bombei atomice.

28
/02
/24

Filmul documentar AMAR, regizat de Diana Gavra, va avea putea fi văzut în premieră în cinematografe din 8 martie, iar până atunci spectatorii se vor putea întâlni cu regizoarea și parte din echipa filmului în două evenimente speciale:

27
/02
/24

Admiratorii lui Nicolae Corjos vor putea vedea sau revedea la Cinemaraton pe 27 februarie filmele Ora zero, Pădurea nebună, Un studio în căutarea unei vedete, Declaraţie de dragoste, Liceenii, Extemporal la dirigenţie, Liceenii Rock’n Roll, Alo aterizează străbunica, documentarul Sergiu Celibidache.

27
/02
/24

SkyShowtime a confirmat astăzi că Ted va fi disponibil pentru vizionare în toate piețele în care serviciul este disponibil, începând din 22 februarie. Primele patru episoade vor fi disponibile pentru vizionare în exclusivitate pe SkyShowtime din 22 februarie, urmând ca celelalte episoade să fie disponibile din 11 aprilie.