Sunt tare interesată de procesul creaţiei artistice, de cum se construieşte un spectacol, de variaţiunile prin care trec actorii până la conturarea personajelor, şi mai ales de fermitatea şi flexibilitatea unui regizor, fiindcă ei sunt cei responsabili de tot ce vedem pe scenă sau în afara ei, după caz.
Un articol de Judy Florescu|26 februarie 2014
Sunt tare interesată de procesul creației artistice, de cum se construiește un spectacol, de variațiunile prin care trec actorii până la conturarea personajelor, și mai ales de fermitatea și flexibilitatea unui regizor, fiindcă ei sunt cei responsabili de tot ce vedem pe scenă sau în afara ei, după caz.
Oricât de curioasă aș fi fost în pătrunderea unei lumi transcendente, aceea a făuririi unui spectacol de teatru de la un fir de gând până la un izvor de emoție, imagine, sunet și mișcare, m-am ferit sistematic de a participa la un astfel de proces, din mai multe temeri.
Teama principală era să nu-l perturb și să-mi accept rolul de spectactor când mi se va oferi, iar teama fundamentală era că voi vedea o parte a artei pe care mi-ar fi fost greu să o accept, acea parte neagră, neșlefuită, pe care doar artiștii prin măiestria lor o pot transforma într-un diamant.
Dar ce mai înseamnă un diamant teatral într-o piață artistică unde pietrele de râu sunt considerate mari comori ale culturii românești?
Mergi la teatru și știi deja cum vei pleca acasă. Aproape nimic din actul artistic nu te mai provoacă, nu te mai răscolește, doar îți amorțește simțurile timp de o oră sau două cât durează spectacolul.
„Teatrul contemporan e doar rutină și prejudecată.”
Într-una din zile am intrat într-o clădire înaltă din perioada interbelică pe care scria Teatrul Elisabeta, determinată să mă reculeg într-o sală de spectacol goală ca într-o biserică unde vii să te rogi.
Am deschis ușa, dar cortinele vișinii mi-au oprit pașii și mi-au ascuțit simţurile: pe un fundal sonor redat de vocea caldă și puternică a unei soprane, acompaniată de o chitară electrică docilă și visătoare, două corpuri firave își căutau nuanțele.
Momentul feeric este adus pe pământ de o voce blajină, neoscilantă.
Tocmai prinsesem un crâmpei de la repetiția regizoarei Carmen Lidia Vidu împreună cu actorii Ioana Marchidan și Istvan Teglas, la un spectacol de teatru-concert noise, un concept care îi aparține în exclusivitate regizoarei, inspirat de „Pescărușul“ lui Cehov.
Video: Judy Florescu
