Constanța, povestea unui oraș cu străzi-cimitir
https://www.ziarulmetropolis.ro/constanta-povestea-unui-oras-cu-strazi-cimitir/

Poveşti de dragoste care s-au sfârşit în valurile mării, o lume colorată, cu arome orientale, în care s-au amestecat turci, greci, tătari, evrei şi bulgari, cel mai mare port la Marea Neagră, Cazinoul, cu strălucirea lui desuetă, faleza şi… marea. Constanţa e oraşul oprit în timp.

Un articol de Monica Andronescu|3 Iulie 2017

A fost odată un oraș frumos și colorat. Un oraș magic, în care viața curgea ca o sevă colorată, în care sugiucul era mai aromat ca oriunde și braga se vindea ca-n Istanbulul vechi al lui Pamuk. A fost odată un oraș în care poveștile de dragoste se trăiau cu patimă și se sfârșeau de multe ori în apele întunecate ale Mării Negre, un oraș unde doamnele se plimbau cu umbreluțe de soare pe străzile superbe care coboară spre port, a fost odată un oraș unde toate flirturile se comiteau „în franțuzește”. „Sezoniștii și sezonistele nu vorbesc decât franțuzește. În Constanța, tot cursul anului se vorbește turcește, grecește și bulgărește, vara nu se conversează decât în franțuzește”, scria presa vremii. A fost odată un oraș seducător, cel mai frumos oraș de la malul Mării Negre.

Au trecut peste el multe istorii din acel mijloc de mileniu I de când datează prima atestare documentară și când se pare că pe locul unde se află azi Cazinoul s-ar fi format o colonie greacă numită Tomis, despre care cu toții am citit în cărțile de istorie… Iar azi, când mergi pe străzile din Constanța, simți parcă mai puternic vibrând toate aceste lumi trecute, acoperite de kitsch-ul și urâțenia unui prezent aflat mult sub nivelul ei.

Kitsch și paragină

Dacă ai călătorit prin mai multe dintre orașele importante ale României în ultimii ani, ai senzația stranie când ajungi în Constanța că orașul a rămas agățat undeva la sfârșitul anilor ’90. Un amestec de clădiri vechi, lăsate într-o paragină deprimantă, și clădiri noi, urâte, nefinisate, și magazine cu aspect de consignații din anii de imediat după Revoluție, plus terase de fițe care încearcă să țină pasul cu timpul, dar nu reușesc să acopere nici pe sfert degradarea, și care-ți lasă, de fapt, senzația de machiaj violent peste o față cu multe riduri.

Maidane cu bălării care cresc în voie și câini vagabonzi care umblă nestingheriți, în mici haite, prin centru, la câțiva pași de Piața Ovidiu, întregesc imaginea tristă a unui oraș care ar merita mai mult. Balcoane urâte și neîngrijite, fațade lăsate în ruină, o neglijență și o lipsă totală de bun gust par a domni pretutindeni, în așa fel încât imaginea posibilă a unei Constanțe strălucitoare și oarecum extravagante, așa cum era ea în perioada interbelică, se lasă sufocată de amestecul de comunism gri, parcă mai puternic supraviețuitor aici decât în alte părți, și post-comunism kitsch.

Susține cu un Like jurnalismul cultural!

Și dacă adăugăm la asta faptul că în cel mai mare oraș din Dobrogea, într-o localitate așa-zis turistică, nu găsești două locuri de Doamne-ajută care să te îmbie cu ceva tradițional dobrogean, cu o plăcintă dobrogeană, cu o cafea la nisip, moștenită de la toată acea superbă și profund insinuată tradiție orientală, peisajul devine și mai anost. Nimic, nicio prăvălie care să amintească de toată istoria colorată a locului, nici un semn, nicio imagine. De parcă cineva și-ar fi propus cu bună știință să șteargă o parte din spiritul locului și să-i substituie gustul fad al unui prezent lipsit de orice aromă. Și în timp ce te plimbi pe străzi și simți că sub acest strat se ascunde ceva mai prețios, începi să zărești, ca atunci când se restaurează un tablou, viața adevărată care iese la iveală dacă ștergi mâzga.

Călătorie în timp

Așa că am pornit într-o călătorie pe jumătate imaginară într-o Constanță din alt timp. Când lași în urmă Piața Ovidiu și intri în vechiul edificiu roman – da, aici se află superbul mozaic roman – deja apare gustul amar. Locul îți lasă o senzație indigestă de prost îngrijit, unde câțiva angajați plictisiți rup niște bilete. Nimic nu te îmbie să intri și n-ai cum să nu-ți amintești cum, în Grecia sau la Roma, în locuri asemănătoare, fiecare piatră părea să spună o poveste… Aici însă nu, tot ce-ți dorești e să ieși mai repede…

O apuci apoi spre faleză și în drum te oprești la Moscheea Regală sau Moscheea Carol, marea moschee din Constanța, construită la începutul secolului 20 și inaugurată în 1913, în prezența familiei regale. Culmea, e poate cel mai frumos loc de vizitat din Constanța, pentru că doamna care vinde biletele de 4 lei, cu care poți urca și în fostul locaș al muezinului, e zâmbitoare și dispusă să stea la povești, iar curtea cea mică e plină de flori. Înăuntru se află covorul impresionant de 144 de metri și lucrat de mână, care a fost proprietatea sultanului Abdul Hamid. Și de acolo, urci cele 140 de trepte din minaret, până sus, în locul de unde muezinul chema alte dăți la rugăciune și care azi ar trebui să ofere o imagine superbă asupra mării și asupra orașului. Numai că… realitatea nu e tocmai cea la care visezi. Marea se vede într-adevăr superb de acolo, de la aproape 50 de metri înălțime, însă Constanța parcă își arată mai trist ca oricând măruntaiele. Se văd acoperișuri transformate în munți de gunoaie, se vede paragina și lipsa de culoare, însă sub ele simți mustind farmecul. Păcat că seara, cum se lasă întunericul, minaretul se luminează „ecumenic” cu un lanț de beculețe verzi, ca pomul de Crăciun…

După ce cobori din nou pe pământ, o iei la dreapta spre faleză, pe o stradă care te aruncă direct în timp. Clădiri una mai frumoasă ca alta, majoritatea purtând pe ele plăcuțe pe care scrie că sunt monumente istorice, aflate în paragină, cu geamuri sparte, prin care urlă vântul, sau adăposturi pentru oameni fără adăpost, cu balcoane – adevărate dantelării în piatră, unde atârnă pături murdare… Dai cu ochii întâi de „Casa cu Lei”, cunoscuta clădire ridicată de armeanul din Constanţa, Dicran Emirzian pentru familia sa, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, și care de-atunci a avut mai multe destinații, de la sediu de bancă la restaurant. Azi nu mai e nimic… În față, niște wc-uri publice și niște gardieni publici o păzesc… Fațada e impresionantă și nu poți să nu te gândești la gloria ei de altă dată, azi, când o vezi ruinată, cu o cocioabă năpădită de buruieni lipită de ea, unde atârnă niște zdrențe pe o sârmă.

Ceva mai jos, pe aceeași stradă, se află o altă clădire superbă, Hotel Intim, cu minunatele lui povești închise în spatele zidurilor. Pe el, o plăcuță pe care scrie „În acest loc s-a aflat Hotel D’Angleterre, la mansarda căruia a locuit zece zile în iunie 1882, Mihai Eminescu”. În rest nimic. Lacăte… Și tristețea că nimănui nu i-a trecut prin cap că ar putea exploata întreaga istorie a acestor clădiri prin care au trecut personalități ale altor veacuri. Vizavi, o curticică, iar în spatele gardului de fier, un morman de gunoaie. Și o fațadă superbă, ascunsă de mirosul care vine dinspre ele. O stradă întreagă, poate cea mai frumoasă stradă din Constanța, e un cimitir. Nicio clădire nu e în viață…

Cazinoul, această superbă „matahală”…

Când ajungi pe faleză, e singurul loc în care-ți îngădui să respiri. Marea se deschide în față, iar faleza e, într-adevăr, refăcută. Și undeva, în stânga, se zărește Cazinoul. Această „monstruozitate”, cum a numit-o presa vremii, această „matahală împopoțonată cu tot felul de zorzoane, care din punctul de vedere al esteticei arhitectonice, lasă foarte mult de dorit, din cauza complectei asimetrii și amestecului babilonic al stilurilor”, acest „ monument ridicat în cinstea nepriceperei și prostului gust”, care avea să devină însă peste ani simbolul orașului, cea mai iubită clădire din Constanța. Lăsat și el în paragină totală, Cazinoul, construit în stil Art Nouveau, e un spectacol trist și grotesc. Inaugurat pe 15 august 1910, în prezența Principelui Ferdinand, era cel mai mare de pe teritoriul României. Înăuntru, două săli de joc şi una de biliard, bufet, sală de lectură, vestiar. La etaj, scara ducea într-un hol prin care se intra în sala de spectacole…

E de-ajuns să-ți imaginezi gloria de altă dată și pătrunzi parcă într-un roman. Aici, în acea atmosferă seducătoare de „la belle epoque” au avut loc tragedii teribile, se jucau sume de bani uriașe, aici au fost distruse vieți și familii. Aici s-au născut povești de dragoste, aici s-au destrămat averi. Mulți dintre cei care și-au lăsat moștenirile în sălile de joc de la Cazinou s-au „salvat” apoi de la ruină aruncându-se în valurile mării… Stafiile lor, povestesc localnicii, se întorc noaptea în Cazinoul despre care se spune că e bântuit și că noapte de noapte, în interiorul lui, acolo, în întuneric, printre pânze de păianjen, ruleta se învârtește în continuare… Însă în afară nimic din toate astea nu se vede. Cazinoul e azi doar o clădire părăginită, cu pereți scorojiți, și cu intrarea blocată. Rămân doar amintirile care încep să se șteargă, dintr-o copilărie petrecută în comunism, când ai mâncat o cupă cu înghețată pe terasa Cazinoului, cu mama și tata, fără să știi că peste ani, când te vei întoarce acolo vei simți acea clipă suspendată în timp și aproape concretă, ca o amintire palpabilă…



09
/12
/18

TOP Am ales cele mai relevante filme românești ale anului, din cele 25 de titluri de ficțiune care au ajuns în 2018 în cinematografe. Nu a fost un an rău: cinema-ul românesc a continuat să impresioneze în festivaluri, iar unul dintre filme, „Moromeții 2”, a stabilit chiar un record de spectatori.

22
/11
/18

DANS PRINTRE CUVINTE Deschizi televizorul şi eşti bombardat cu o limbă română de multe ori aproximativă, citeşti ce-a mai rămas din presa scrisă şi se întâmplă acelaşi lucru. Iar pe reţelele de socializare e jale. Cui îi mai pasă azi, în secolul vitezei, de gramatică? Ziarul Metropolis îţi propune un joc nou de gramatică, fără să te scoată la tablă…

14
/11
/18

METROPOLIS SPECIAL Niciunde în lume sfârșitul Primului Război Mondial nu a fost trăit mai spectaculos decât în Parisul anilor nebuni. Vă prezentăm o colecție de momente douăzeciste avându-i ca protagoniști pe Coco Chanel, Picasso, Hemingway, Isadora Duncan, Joyce, Josephine Baker, Proust, Colette, Stravinski...

24
/10
/18

TURISM CULTURAL Știam despre războiul de la Sarajevo din documentare, din filme, din presă. Imaginile cu clădiri în flăcări, cu oameni disperați, agățați de ziduri, cu bombe care explodează în plină stradă, cu oameni care suferă atroce, existau undeva în memoria mea de adolescentă, bine și adânc îngropate.

14
/10
/18

METROPOLIS SPECIAL Între 3 și 7 octombrie, pășeai prin Iași ca pe tărâmul literaturii. Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași transformase orașul în spațiul fermecat în centrul căruia întâlneai la tot pasul scriitori, iar dacă aveai noroc aceștia erau Jón Kalman Stefánsson, Jonathan Franzen, Veronica Roth...

25
/09
/18

TURISM CULTURAL Am participat la începutul lunii septembrie la al treilea congres internațional dedicat lecturii, desfășurat la Astana, în Kazahstan, prilej de rodnice întâlniri cu stepa Asiei Centrale. Iată ce am aflat – așadar, o dare de seamă.

09
/09
/18

Era cea mai lungă noapte a anului 1956, 21 spre 22 decembrie. Într-o cameră a Spitalului „Central” din Bucureşti, după zece zile de speranţe şi disperări, Nicolae Labiş înţelegea că va muri, că drumul înapoi spre viaţă îi fusese iremediabil închis atunci când destinul sau o mână „prietenoasă” îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea.

Page 1 of 1012345...10...Last »