CRONICĂ DE FILM Cu fizicul său firav, care sugerează o supunere cvasi-reflexă faţă de ceilalţi, şi cu chipul său caraghios, aproape imperturbabil dacă nu ar fi străpuns uneori de câte un zâmbet forţat, Marcello setează din start atmosfera de comedie neagră ce domină noul film al italianului Matteo Garrone, „Dogman” (2018).
Un articol de Ionuţ Mareş|7 decembrie 2018
Meseria protagonistului nu face decât să amplifice bizareria: Marcello, jucat de actorul Marcello Fonte, premiat la Cannes pentru interpretarea sa, are o mică afacere – toaletează câini de rasă, de la cei mai mici și mai inofensivi la cei mai mari și mai fioroși.
Secvențele în care bărbatul, vizitat din când în când de fata sa dintr-o căsătorie eșuată, care pare să fie singura bucurie din viața sa, este arătat îngrijind patrupezii prilejuiește câteva gaguri reușite.
Asta și datorită aparentei predispoziții naturale spre comic a lui Marcello Fonte, care întruchipează cu naturalețe un personaj naiv, dar cu un suflet mare.
Însă acesta nu este decât primul strat.
Sub masca impenetrabilă, protagonistului începe să i se ghicească treptat drama: Marcello este un marginal singuratic într-o lume deja marginală – magazinul este plasat lângă blocuri sărăcăcioase, aparent la periferia unui oraș și în apropierea unei plaje, un spațiu filmat cu voluptate de Matteo Garrone.
Mai mult, Marcello este ținut sub control de un înfricoșător și violent borfaș, Simoncino (Edoardo Pesce), care terorizează de altfel întregul cartier, însă mai curând din postura unui „lup singuratic”, decât ca trimis al vreunei grupări mafiote (deși viața sa este lăsată în afara firului narativ central).
Farmecul filmului vine în bună parte din relația tensionată și imprevizibilă între Marcello și Simoncino – contrastul dintre piperniceala primului și masivitatea celui de-al doilea este o bună sursă de umor, dar reflectă și raportul disproporționat de forțe dintre ei, dramatic în esență.
Pentru a complica și mai mult lucrurile, Matteo Garrone ambiguizează felul în care Marcello se raportează la bruta căreia îi vinde droguri.
Pe de o parte, îl privește cu teamă și respect, fiind nevoit să i se supună, cel puțin până la un punct. În același timp, pare să îl vadă și ca pe singurul său prieten (Simoncino este cel care îl duce într-un club de noapte și îl împinge în brațele unei dansatoare, lucru care îi face plăcere lui Marcello) sau măcar ca pe un posibil partener într-ale fărădelegii, fie el și de conjunctură, pentru care e dispus chiar să se sacrifice.
Matteo Garrone este un abil creator de imagini spectaculoase, captivante, în care realitatea brută capătă o aură aproape magică (înclinația spre basm marchează o mare parte din filmografia italianului). Iar regia sa are forță, fără a cădea în păcatul autosuficienței.
Însă dincolo de mesajul subînțeles – și destul de convențional – că oamenii sunt mai degrabă cei cu instincte animalice și de energia personajului Marcello, „Dogman” nu oferă alte idei memorabile.
„Dogman” va intra în cinematografe la 25 ianuarie, fiind distribuit de Voodoo Films.
