INTERVIU Celebrul alpinist Horia Colibăşanu îi ia la întrebări pe regizorii timişoreni Lucian Mircu şi Mircea Gherase, care îi spun povestea în documentarul independent „Superhombre” (2019). Începând cu 31 ianuarie, filmul va avea o serie de proiecţii speciale în mai multe oraşe.
Un articol de Ionuţ Mareş|20 ianuarie 2020
Documentarul „Superhombre” (2019), realizat cu mijloace independente de regizorii timișoreni Lucian Mircu și Mircea Gherase, aflați la debut, îl urmăreşte pe Horia Colibăşanu în cele trei ipostaze ale sale, pe care încearcă să le ţină în echilibru: alpinist de top, soţ şi tată a doi copii şi medic stomatolog.
În perioada 2016-2018 au fost documentate și filmate îndeaproape trei dintre expedițiile lui Horia Colibășanu în Himalaya și viața lui între expediții. În 2016, directorul de imagine şi co-regizorul filmului, Mircea Gherase, a filmat ascensiunea alpinistului timișorean pe muntele Manaslu, din Nepal, până la 6.000 de metri altitudine.
Iar în 2017, Horia Colibășanu devenea primul român care urca pe Everest fără oxigen suplimentar, filmându-și singur reușita până la 8.848 de metri.
Românul cu cele mai mari performanţe în alpinismul de altitudine, cu opt „optmiari” (vârfuri peste 8.000 de metri) urcați, Horia Colibășanu se cațără în stil pur alpin, fără șerpași de altitudine și fără oxigen. A stabilit cinci premiere românești, începând cu K2, supranumit „muntele alpiniștilor”, în 2004. Este în continuare singurul român care a ajuns pe K2, Annapurna și Dhaulagiri, trei dintre cei mai periculoși cinci munți din lume.
Premiera oficială a filmului în România va avea loc în București la 31 ianuarie, la Cinema Muzeul Țăranului, cu participarea echipei. Vor urma proiecții speciale la Sibiu (5 februarie, ora 20.30, în Sala Mare a Centrului Cultural „Ion Besoiu”, în cadrul ESTE Filmul de miercuri) și Brașov (25 februarie, în Aula „Sergiu Chiriacescu” a Universității Transilvania, în deschiderea Alpin Film Festival), dar și în alte orașe care vor fi anunțate pe parcurs, pe pagina de Facebook a filmului.
Ziarul Metropolis propune un interviu atipic: l-am rugat pe Horia Colibășanu să le adreseze celor doi regizori câte două întrebări. A ieșit discuția de mai jos.
Horia Colibăşanu: Noi am vrut la început să facem o carte și până la urmă am făcut un film. Mai crezi în vorba „cartea bate filmul”? Altfel zis, mai are sens cartea? Sau e suficient de bun filmul?
Lucian Mircu: Cinci ani și un film mai târziu tot nu mi-am schimbat părerea. O carte scrisă bine îți dă mai mult decât un film de 70 de minute, cât are al nostru. Problema nu-i că filmul are doar 70 de minute. Problema e că din peste 100 de ore de filmări, inclusiv arhiva ta video cu 15 ani de expediții, inevitabil au rămas pe dinafară o grămadă de povești mișto. De exemplu, din 40 de ore filmate de Mircea cu tine în Manaslu am păstrat în film doar un minut.
Toate momentele frumoase care au căzut eroic la montaj ar putea avea o nouă viață într-o carte. Recunosc că aveam în minte și un posibil titlu: „Superhombre. Tot ce n-a încăput în film”.
Bine, când ne-am apucat de film am știut că n-o să putem bifa toate expedițiile tale memorabile. Dar noi ne propusesem altceva: să captăm o senzație, o idee despre cum e viața ta în expediții și acasă, în intimitate.
Un documentar nu prea îți dă acces la gândurile unui om, la cum își ia deciziile. Apoi, publicul e interesat și de detaliile vieții sportive: cum te antrenezi, cum iei deciziile pe munte, motivație, pregătire mentală. „Oamenii vor rețeta”, cum ne-ai spus de Crăciun în 2015, când am fost doar noi trei la cabana Gențiana, în Retezat.
Senzația mea e că, indiferent de cât de bun ne-ar fi ieșit filmul, o carte are întotdeauna sens. Dacă se va scrie vreodată, ideal ar fi nu să bată filmul, ci să se împace cu el, să se completeze reciproc. O carte „Superhombre” ar presupune o nouă aventură. Una la fel de laborioasă, dar pentru care, teoretic, nu mai trebuie să dârdâie nimeni într-un cort bătut de vânt în Himalaya, să se trezească la ore mici, la grade și mai mici, și s-o pornească în sus prin zăpadă pe întuneric, în timp ce apasă REC pe cameră.
Horia Colibăşanu: De ce nu ați folosit „talking heads” în film? Mi se pare că de multe ori au rostul lor şi spun lucruri importante.
Lucian Mircu: Ai dreptate. Mai ales că am avut zeci de ore de interviuri cu apropiați ai tăi, familie, prieteni. Avem materiale interesante cu alpiniști cunoscuți, români și străini: Peter Hamor, Denis Urubko, Coco Galescu sau Zsolt Török, care din nefericire s-a prăpădit anul trecut. Au fost momente foarte faine în discuțiile cu tatăl și cu fratele tău sau interviul pe care i l-ai luat chiar tu în Kathmandu lui Miss Elizabeth Hawley – de zeci de ani cronicară a expedițiilor din Himalaya (din nefericire, s-a dus și ea între timp). Am renunțat, cu greu, la toate aceste momente. Să nu crezi că nu le-am încercat, în primele 15 versiuni de montaj.
Editorul Gabi Basalici ne-a explicat cu răbdare de ce nu își găseau locul. La un moment dat, în timpul montajului, apăruse un fel de răscruce în care trebuia să alegem o direcție. Ori mergem pe drumul jurnalistic, mai apropiat formatului de televiziune, cu interviuri și puncte diferite de vedere. Ori ne concentrăm pe perspectiva subiectivă a protagonistului, mai brută, dar cu șanse mai mari de a capta emoție. Așadar, singurul „cap vorbitor” pe care l-am păstrat este al tău.
Mircea Gherase, Horia Colibășanu și Lucian Mircu, la Mendi Film Festival din Bilbao, unul dintre cele mai importante festivaluri de cultură montană din Europa
Horia Colibăşanu: Când am urcat împreună în Himalaya, eu am ajuns foarte obosit în tabăra de bază de la Manaslu, iar tu ai mers mai bine ca mine. Eram curios de ce ai zis că mă transform la altitudine? Că funcţionez mai bine acolo?
Mircea Gherase: Se poate să fi urcat mai repede, nu-mi aduc bine aminte. Eu veneam după zece zile de aclimatizare treptată pe un trek (drumul până în tabăra de bază a muntelui – n.r.) în care un ghid și un porter (omul tocmit să care bagajul – n.r.) au avut tot timpul grijă de mine – uneori într-un mod exasperant -, iar tu veneai după câteva zile de luptat cu zăpada mare și pereții de gheață, undeva la 6. 000-7. 000 de metri.
Despre asta e vorba.
Acasă, noi ne-am mai antrenat împreună, am fost pe munte împreună și au fost momente când nu te-ai simțit bine și ai renunțat. În Himalaya, în schimb, indiferent de problemele medicale – gândește-te că ai urcat pe Manaslu complet deshidratat, cu diaree -, ai continuat să urci, ai fost ca un tractor cu o singură viteză la care-i mai patinează ambreiajul, îi mai sare o piuliță, dar, indiferent cât îl încarci, continuă să urce.
Am rămas impresionat de strategia asta a pașilor mărunți, de îndârjirea ta de a realiza ce ți-ai propus. N-aș vrea să creadă lumea că ai riscat foarte mult ca să ajungi pe Manaslu, pentru că n-ai făcut acest lucru. Eu vorbesc de felul în care ți-ai împins limitele. Ai spus și tu, la întoarcere de pe vârf, că expediția din Manaslu a fost una din cele mai grele la care ai participat. În viziunea mea, pentru tine a fost un antrenament foarte bun pentru ce avea să urmeze: Everestul.
Eu am plecat din expediția asta cu un fel de mantra. Vrei să reușești? OK, o să ia timp, o să suferi, dar nu-i nimic, până una alta mai fă un pas în față.
Horia Colibășanu: Tu ai făcut alpinism, ai abilitățile tehnice și ai mers foarte bine în Manaslu. Și, atunci, nu înțeleg cum nu ai avut pornirea, când ai ajuns la aproape 6.000 de metri, să-ți iei niște bocanci de altitudine, un costum de puf și să zici „hai că vin și eu până pe vârf”. La mine e clar, n-aș putea să mă abțin, poate e o dependență. Dar nu înțeleg la tine cum e: te abții sau a dispărut drive-ul?
Mircea Gherase: Nu m-am gândit. Am plecat de acasă cu gândul că o să rămân în tabăra de bază, așa că mi-am luat echipament doar pentru treaba asta. Trebuie să recunosc că am plecat destul de speriat, indiferent de cât de pregătit sau în formă eram. Nu aveam niciun fel de experiență în munți înalți.
Prima oară când am urcat la 4.800 de metri, spre tabăra de bază, mi s-au muiat picioarele, de abia mai respiram. Senzația asta era complet nouă pentru mine și m-am panicat destul de tare. Noaptea petrecută în tabăra de bază la 4.800 de metri, cu dureri de cap și stare permanentă de vomă, mi-a accentuat anxietățile. Singurul lucru la care mă mai gândeam era: cum naiba o să reușesc să filmez ceva în condițiile astea?
Prin urmare, nici vorbă de dorința de a merge mai departe. Da, după câteva zile mi-am revenit și nu-mi venea să cred cât de norocos sunt că am ajuns să fac ce-mi place, să filmez într-un loc atât de exotic cum era, pentru mine, tabăra de bază din Manaslu.
Dar mai era ceva: frica. Mi-era teamă să nu fac vreo prostie, să nu mă îmbolnăvesc, să nu cad într-o crevasă, să nu mă accidentez și voi să trebuiască să renunțați la expediție ca să mă ajutați pe mine.
Așa că am făcut ceea ce stabilisem inițial: v-am filmat în tabăra de bază. La un moment dat, în drum spre tabăra 1, pe bucata pe care v-am însoțit și eu, m-am gândit: mamă, ce fain ar fi fost să am o pereche mai bună de bocanci, ceva echipament în plus, să urc și eu măcar până în tabăra 1, să stau o noapte acolo. Data viitoare!
