Doar trei filme în prima zi de TIFF, dar fără nici un rateu. Dimpotrivă.
Un articol de Ionuţ Mareş|18 iunie 2022
Aşadar, nu ştiam CICATRICEA (1976; foto), de Kieslowski (TIFF îi dedică anul ăsta o restrospectivă), de aia nu mi-l aminteam (mai erau doar alţi vreo patru oameni, cred că toţi cu badge, la proiecţia de la 12.00 de la Arta; în paralel, grosul publicul era la IREVERSIBIL-ul cronologic al lui Gaspar Noé). Nu are anvergura marilor filme ale polonezului din perioada comunistă, dar l-am văzut cu maxim interes.
Stă pe o idee grozavă: cum poţi să îţi păstrezi demnitatea şi conştiinţa cât de cât curată într-un sistem socialist din a cărui maşinărie inevitabil faci parte (protagonistul e un fel de inginer, membru de partid, trimis să supervizeze construcţia unei uzine chimice într-o comunitate mică deranjată de această schimbare).
Se folosesc concepte de neconceput în filmele româneşti ale perioadei, cum ar fi „opinie publică”. Kieslowski nu face nici psihologie, nu observă îndelung şi rece personajele, nu foloseşte dialoguri sentenţioase sau explicative, ci are grijă să multiplice permanent situaţiile dramaturgice, pentru a adăuga cât mai multe nuanţe şi straturi poveştii sale. De aici şi densitatea filmului.
Documentarul FIRE OF LOVE (2022) de Sara Dosa a fost pe măsura aşteptărilor – antrenant, pe alocuri fascinant. Era greu să fie altfel, din moment ce e făcut din diverse imagini de arhivă, majoritatea realizate de cei doi protagonişti, un cuplu excentric şi carismatic de specialişti în vulcani, Katia şi Maurice Krafft, în timpul călătoriilor lor periculoase în apropierea vulcanilor de peste tot din lume în anii `70-`80.
Nu mi-a displăcut nici UN ÉTÉ COMME ÇA (2022), noul film al canadianului Denis Côté, prezent anul ăsta în competiţia de la Berlin. Trei femei cu diverse traume şi probleme în viaţa sexuală se adună într-o casă la ţară, timp de aproape o lună, sub supravegherea unei terapeute şi a unui lucrător social. Însă nu este un film despre terapie, nici despre sex sau dependenţa de formele lui extreme. Şi în niciun caz nu este senzaţionalist. Este doar un frumos film despre melancolie şi despre convieţuirea cu proprii demoni.
