Scriitorul francez Édouard Louis, autor al cărţii „Cine l-a ucis pe tata?”, a fost spectator al producţiei cu acelaşi nume, pusă în scenă de Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis, în seara de vineri, 23 februarie 2024. În urma vizionării, publicul şi oamenii de teatru prezenţi în sală s-au bucurat de o conferinţă cu acesta, moderată de Mihaela Michailov, autoarea dramatizării.
Un articol de Raluca Cîrciumaru|27 februarie 2024
Cu ocazia acestei vizite la București, Édouard Louis a vizionat două montări foarte proaspete ale scenei românești, ambele bazate pe scrierile sale: „Cine l-a ucis pe tata?” (r. Andrei Măjeri) la Teatrul Metropolis și „Lupte și metamorfoze” (r. Eugen Jebeleanu) la Teatrelli.
Mai jos este tradusă o parte a discuției post-spectacol de la Teatrul Metropolis, la care au participat scriitorul Édouard Louis, regizorul Andrei Măjeri și, în calitate de moderatoare și de autoare a dramaturgiei pentru spectacolul „Cine l-a ucis pe tata?”, Mihaela Michailov. Publicul a avut șansa de a adresa la rândul său o serie de întrebări, din care face parte ultima dintre cele transcrise mai jos.
Evenimentul a luat sfârșit într-o cheie neașteptată și aproape de necrezut, odată cu prezența surpriză a regizorului german Thomas Ostermeier, aflat la București pentru cu ocazia montării unui spectacol la Teatrul Național „I.L. Caragiale” București.
De ce, atunci când ai început să scrii, ți s-a părut relevantă îmbinarea acestor două dimensiuni, cea intimă și cea politică, care ne ajută să reflectăm constant asupra faptului că ceea ce se întâmplă în casele noastre este strâns legat de ceea ce se întâmplă în jurul nostru?
Vreau să spun că, pentru mine, să scriu despre aspectul politic al vieții s-a întâmplat mai spontan decât să scriu despre alte forme ale realității. Am amintiri politice încă din copilărie. Când am început să scriu această carte, Cine l-a ucis pe tata?, a fost pentru că nu-mi văzusem tatăl de mult timp, nu vorbeam cu el – noi am avut o relație foarte complicată pentru că eu eram un copil homosexual, el era un om homofob.
Chiar și în copilărie, cu excepția momentelor în care cântam Celine Dion împreună, nu ne vorbeam. Iar când am plecat la oraș, la universitate, pentru a studia și pentru a-mi trăi homosexualitatea, n-am mai vorbit deloc. Nu a fost o ceartă. Nu am avut o criză. Nu am trântit ușa. Nu am țipat, dar nu aveam nimic să-i spun. Era un om homofob din clasa muncitoare, care vota pentru extrema dreaptă. Eu eram un băiat homosexual, activist de stânga, care citea Toni Morrison și Marguerite Duras. Și aveam acest număr în memoria telefonului, dar nu aveam ce să-i spun. Nu aveam nimic. Nu-l iubeam. Nu credeam că el mă iubește.
Și așa, mi-am făcut viața. Și, într-o zi, am publicat prima mea carte, și a doua carte (Sfârșitul lui Eddy și O istorie a violenței), în care vorbeam despre sexualitatea mea, despre experiențele mele sexuale de la zece sau unsprezece ani, cu vecinii, despre problemele mele cu familia mea. Și într-o zi, m-a sunat tata. Nu mai vorbisem cu el de ani de zile, iar el plângea. Și mi-a spus:
„Sunt atât de mândru de tine, vreau să vii să mă vezi, să te îmbrățișez și să-ți spun că sunt atât de mândru de tine.”
Și apoi, după ce noua lui prietenă mi-a spus că a cumpărat mai multe exemplare ale cărților mele și că le-a dăruit prietenilor din jur… O carte în care fiul său face sex cu alți băieți. Vi-l puteți imagina pe tatăl meu spunând „El este fiul meu, acest băiat homosexual”? M-a surprins.
Și m-am dus să-l vizitez în nordul Franței, după ani de zile în care nu am avut niciun contact. Când mi-a deschis ușa, tatăl meu avea 50 de ani (se întâmpla acum șapte-opt ani) și am văzut că era complet distrus. Nu mai putea să meargă, nu mai putea să respire. Era conectat la un aparat. Și m-am gândit, ce s-a întâmplat? Pentru că nu-l mai văzusem de mult timp.
În momentul în care mi-am pus întrebarea, mi-au reapărut imediat toate acele amintiri politice din copilărie. Mi-am amintit că, așa cum am văzut în piesa din seara aceasta, tatăl meu a avut un accident la fabrică, în urma căruia nu s-a mai putut mișca, și că, într-o zi, guvernul Sarkozy a schimbat legislația și le-a spus oamenilor „Trebuie să vă întoarceți la muncă sau vă pierdeți ajutorul social”. Deci, le spuneau oamenilor din clasa muncitoare: ori mori, ori mori. Aveam nouă, zece, sau unsprezece ani. Nu știam nimic despre stânga sau dreapta, nu știam ce este un guvern, dar îmi amintesc că administrația îl tot suna pe tatăl meu, îi trimitea scrisori: „Mai ai șase luni să te întorci la muncă”, „Acum mai ai cinci luni să găsești un loc de muncă”.
Și tatăl meu nu a mers la școală, nu avea nicio diplomă, așa că singurele opțiuni au fost să se angajeze la un supermarket – lucru care era considerat feminin, un lucru de femeie în comunitatea noastră – sau să devină măturător pe stradă. Și a devenit măturător din cauza acelor oameni, a deciziilor pe care le-au luat. Și astfel, noi spunem mereu că personalul este politic, dar eu afirm contrariul. Spun că politicul este personal. Invers.
Povestea guvernelor noastre, povestea lui Sarkozy, povestea guvernului din România, a ultimilor 30 de ani în România, a căderii lui Ceaușescu. Toate fac parte din viața intimă a fiecăruia, la fel ca prima dată când faci dragoste, prima persoană pe care o săruți, sau relația cu copilul tău. Așa că, pentru mine, nu a fost vorba de nicio graniță între a-l cita pe Sarkozy și a descrie felul în care tatăl meu se uita la mine sau nu se uita la mine. Era același lucru.
Mereu spun că este cartea mea cea mai puțin politică. Este doar cea mai intimă carte a mea. Când spun Sarkozy, este pentru că face parte din povestea cărnii tatălui meu. Îmi amintesc că, după ce l-am văzut pe tata, m-am dus acasă și am început să scriu. Iar aceste nume au fost primul lucru pe care l-am scris.
Verbul „a numi” apare destul de des în scrierile tale. Cred că este important pentru că, într-un fel, „a numi” este un gest politic făcut în scris. Crezi că, fără această numire, să spunem, violentă, romanul ar fi fost altceva? Ce ar fi fost dacă această numire nu ar fi fost atât de pronunțată?
Chestia este că aceste nume nu apar foarte des în literatură sau în artă, pentru că majoritatea oamenilor care creează artă, care fac teatru și scriu literatură provin dintr-un mediu privilegiat într-o parte foarte, foarte, foarte mare, și sunt mai puțin afectați de politică. Așadar, cu cât ai mai multe privilegii, cum ar spune Pierre Bourdieu, cu cât ai mai mult capital cultural, cu cât ai mai mult capital economic, social, cu atât ești mai protejat de politică. Cu atât corpul tău este mai puțin politic.
Îl urăsc pe Emmanuel Macron, nu personal, ci pentru că îi urăște pe cei din clasa muncitoare, așa că eu nu fac decât să îi reflectez ura. Dar asta nu mă poate ucide. Dacă nu sunt mulțumit, vorbesc alte limbi, pot să mă duc în altă țară. Am diplome, pot găsi de lucru în altă parte. Dacă nu mai finanțează spitalul, pot să mă duc la o clinică privată, dar tatăl meu sau mama mea sau sora mea nu au aceste scăpări. Ei nu vorbesc altă limbă, nu au bani să plece, nu pot merge la o clinică privată. Așadar, există o variație și o diferență în modul în care suntem expuși la politică. Iar cartea mea este în același timp o dispută cu istoria literaturii. De ce sunt toate aceste nume atât de absente din literatură? Pentru că poveștile provin de la aceiași oameni. Și unii dintre acești oameni sunt grozavi. Virginia Woolf a fost o burgheză grozavă, Marcel Proust, William Faulkner – și eu îi ador. Îi idolatrizez. Mă înclin în fața lor.
Dar cum poate influența apariția unor altfel corpuri, cum ar fi corpurile noastre, cum ar fi corpul meu – cum poate influența acest factor modul de a spune o poveste? În mod ciudat, trăim într-un sistem pervers, în care cu cât oamenii sunt mai dominanți, cu atât sunt percepuți ca mai puțin responsabili.
Îmi amintesc că atunci când am scris Sfârșitul lui Eddy sau O istorie a violenței, m-am concentrat mai ales asupra homofobiei și a rasismului din comunitatea clasei muncitoare în care am crescut. Și cum oamenii spuneau „poponar” și votau pentru extrema dreaptă și maltratau femeile. Și îmi amintesc că în acea perioadă încercam să înțeleg această violență, încercam să înțeleg de unde vine, de ce se comportă așa oamenii. Și când am făcut asta, atât de mulți critici și atât de mulți oameni din elită sau burghezi spuneau: „A, dar nu-i poți scuza. Dacă au fost violenți, sunt responsabili pentru asta”. Și atunci când am scris Cine l-a ucis pe tata?, în care vorbeam despre violența lui Sarkozy, a lui Macron, a lui Chirac, aceiași oameni – o altă poveste a numelor: aceleași semnături, aceiași jurnaliști – îmi spuneau că nu e din vina lui Macron, că situația este una mult mai complexă. Un întreg sistem, Uniunea Europeană.
Atunci am descoperit că, în lumea în care trăim, avem această noțiune perversă a responsabilității, în care cu cât oamenii au mai multă putere, cu atât îi considerăm mai puțin responsabili. Iar eu cred că în realitate este invers. Atunci când nu ai nimic, nu ai cum să fii responsabil. Atunci când nu ai acces la cultură, la cărți, la călătorii, la muzică și teatru, la toate aceste lucruri care îți deschid mintea și îți oferă o viziune asupra lumii. Atunci ești mai responsabil, când ai o imagine mai amplă asupra lumii.
Într-un interviu pe care l-am citit, ai menționat-o pe Annie Ernaux și ai scos în evidență faptul că te-ai bucurat când ai găsit în romanele ei o voce a clasei muncitoare și o reprezentare a acesteia în literatură. Cât de mult te-a afectat descoperirea acestor cărți, în care ai putut reflecta asupra modului în care ai fost crescut și ai copilărit? Cum te-a ajutat literatura să conștientizezi că există loc pentru acest tip de reprezentări și reflecții?
Cred că este o chestiune de cadru, de modul în care încadrezi realitatea. Realitatea din jurul nostru este infinită. În acest moment, există atât de multe lucruri în jur. Atât de multe chipuri, atât de multe corpuri, atât de multe atitudini, atât de multe istorii sociale, atât de multe sexualități. Cum îți imaginezi realitatea și cum o încadrezi? Chestia este că, înainte de a o citi pe Annie Ernaux, nu știam că viața oamenilor din clasa muncitoare era ceva, că era de interes. Mi s-a spus întotdeauna că acest tip de povești sunt mai puțin importante, mai puțin nobile. Bineînțeles că există o întreagă istorie a literaturii despre oameni ai clasei muncitoare – Zola, Victor Hugo – dar eu nu știam despre ele când eram copil. Nu știam că oamenii luptau pentru noi.
După ce am descoperit-o pe Annie Ernaux și toate celelalte scrieri, dintr-o dată am început să încadrez realitatea într-un mod diferit și am înțeles că atât de multe lucruri intime erau de interes pentru ceilalți, pentru că erau politice. Iar istoria literaturii, a artelor și a politicii este o istorie a eliminării de granițe dintre ceea ce este politic și ceea ce este intim.
Când Simone de Beauvoir a scris despre femei, a scris Al doilea sex, a fost pusă la zid la vremea respectivă de oameni care spuneau: „Dar astea sunt probleme de femei. Nu sunt publice, nu sunt interesante. Nu sunt politice” – chiar și Albert Camus i-a spus acest lucru lui Simone de Beauvoir. Și ceea ce a făcut Simone de Beauvoir a fost să înlăture această graniță, care nu este una naturală, dar care este politică și istorică. Același lucru l-a făcut și mișcarea gay. Mișcarea gay a spus „Corpurile noastre, sexualitatea noastră”: acest lucru este politic.
Și întotdeauna se găsesc oameni care spun că nu le pasă de aceste aspecte. Sunteți siguri că nu vă pasă? Lumea petrece o groază de timp spunându-ți că ești „poponar”, că ești lesbiană, că nu ești nimic – iar atunci când o accepți și o recunoști, te întreabă de ce vorbești despre asta, pentru că nu este interesant. La fel se întâmplă și în cazul femeilor. Când o femeie spune „Sunt femeie și acest lucru mă definește. Sunt feministă”, oamenii o chestionează, „Dar de ce ești atât de obsedată de asta?”
Așadar, întrebarea politică a prezentului nostru este cine este îndreptățit să creeze mai mult decât ceilalți? Nu este despre subiectele despre care vorbim, pentru că vorbim toți despre aceleași lucruri. Despre cei dominați, despre cei care domină. Despre cei puternici, despre cei fără putere. Dar ei vor să vorbească despre noi, însă nu vor ca noi să vorbim despre noi înșine. Vor să păstreze puterea monologului. Este vorba despre cine spune povestea.
Unele dintre romanele tale au fost dramatizate și ai asistat la o mulțime de spectacole care au scrierile tale la bază. Toamna trecută, am avut ocazia să vedem O istorie a violenței în regia lui Thomas Ostermeier, la București. Mă întrebam: după ce ai văzut aceste spectacole, s-a întâmplat să descoperi sau să reflecți asupra unor aspecte surprinzătoare? Dacă ai descoperit altceva, dacă au apărut întrebări noi, dintr-o altă perspectivă? Într-un fel, având un dialog cu aceste producții.
Da, complet. După ce a pus în scenă O istorie a violenței, Thomas Ostermeier a vrut să monteze și Cine l-a ucis pe tata?, și m-a sunat să mă întrebe ce cred. I-am spus să meargă înainte, că am încredere, desigur. „Dar am o rugăminte specială. Vreau să interpretezi tu”, și eu am spus „Dar nu sunt priceput. Eu nu sunt ca tipii ăștia (n.r. gest către distribuția spectacolului Cine l-a ucis pe tata? în regia lui Andrei Măjeri) care sunt genii”. Așa că el a spus: „Bine, hai să facem ceva experimental. Experimentarea este întotdeauna bună”. Și am făcut-o. Și atunci când repetam pentru spectacol, Thomas îmi spunea: „Bine, uite ce spui aici…”, „Și, de fapt, asta vrei să spui”. Și este textul meu. Dar când îmi explica toate astea, eu mă gândeam că da. Înainte nu-mi dădeam seama de toate acestea, dar era adevărat. Era exact ceea ce însemna ce am scris eu.
Cu un text, există întotdeauna modalități de a-l îmbogăți, de a-l face mai profund. Când am văzut spectacolul de astăzi, a fost atât de amuzant… într-un mod atât de frumos. Nu sunt cunoscut pentru că aș fi amuzant. Cărțile mele sunt triste. Iar tu (n.r. Andrei Măjeri) ai transformat-o în ceva atât de vesel și amuzant – în sensul în care ai văzut ceva ce eu nu am văzut, ți-ai imaginat ceva ce eu nu mi-am imaginat. Iar pentru mine, unul dintre cele mai frumoase lucruri este să pot râde de violență. Este o răzbunare împotriva violenței. Bine, spunem o poveste teribilă, dar măcar putem să râdem de ea.
Aceasta este o întrebare personală. Cu acest stil de scriere autoreferențială, auto-biografică, nu îți este teamă că îți vei folosi toate amintirile sau toate rudele? Ai o carte despre mama ta, o carte despre tatăl tău, o carte despre tine însuți – ce urmează?
Vestea proastă este că am o familie foarte mare. Și acum, tocmai am terminat o carte despre mama, și lucrez la o carte despre fratele meu. În mod ciudat, sentimentul meu este opus. Întrebarea mea este: cum pot folosi o singură viață pentru a spune toate poveștile pe care vreau să le spun? Am sentimentul că nu am timp, nu că nu am amintiri. Aș avea nevoie de 500 de vieți pentru a spune toate poveștile pe care vreau să le spun din experiența mea – dar nu din interiorul meu, din mine. Nu există un eu. Eu sunt un loc străbătut de povești pe care încerc să le spun. Faptul că e fața mea nu contează pentru mine.
Nu există nimic personal în autobiografie, într-un fel. Cu cât fac mai mult o autobiografie și cu cât mă dizolv mai mult într-o societate pe care nu eu am ales-o, într-o familie pe care nu eu am ales-o, într-o lume pe care nu eu am ales-o, într-o clasă socială și o civilizație pe care nu le-am ales. Sunt atâtea povești despre care încă vreau să vorbesc. Ori autobiografia are o asemenea forță politică, forță care nu a fost suficient explorată în istoria literaturii, după părerea mea. Domeniul ficțiunii este atât de vast, atât de bogat, și conține atâtea experimente literare. În cazul autobiografiilor, mai puțin. Simt că explorarea autobiografiei ca formă estetică se află abia la începutul istoriei sale, și că are un potențial pe care nu ni-l putem imagina încă. Este ceea ce am încercat să fac de la o carte la alta. În fiecare carte, am încercat să găsesc o formă literară diferită.
Felurile în care putem folosi valoarea politică și estetică a autobiografiei sunt, pentru mine, abia la început. Am sentimentul că acest demers trebuie continuat, pentru că autobiografia îi face pe oameni să se simtă prost. Văd asta. Uneori, când vorbesc despre lucruri extrem de violente, după aceste întâlniri, oamenii vin să mă întrebe: „Dar există și un pic de ficțiune în ceea ce povestești, nu?”. Și văd frica asta pe care o creează autobiografia – iar această frică este frumoasă, pentru că îi obligă pe oameni să privească în față ceea ce nu vor să vadă. Și nu le oferă oamenilor colacul de salvare pe care ți-l pune la dispoziție ficțiunea. Autobiografia este inevitabilă. Și nu spun că ficțiunea este rea – cele mai multe dintre cărțile mele preferate sunt cărți de ficțiune, să nu mă înțelegeți greșit. Dar, dacă e să faci literatură care transformă lumea, simt că acum, în 2024, autobiografia are ceva incredibil de puternic și este avangarda unui lucru nou.
