„Din autobiografie îmi extrag eu forţa, prin autobiografie simt că pot să-i fac pe oameni să se confrunte cu acele lucruri pe care nu vor să le vadă. Când vine vorba de scrierea autobiografică, oamenii nu mai pot spune: E doar un personaj, asta nu poate fi adevărat”.
Un articol de Monica Andronescu|5 februarie 2024
Este doar una dintre multele afirmații legate de forța autobiografiei, pe care le face Édouard Louis, scriitorul francez, aflat în mare vogă în toată lumea și care, la 31 de ani, a publicat deja cinci romane autobiografice, iar cel de-al șaselea urmează să apară în această primăvară.
Pe 23 februarie, la Teatrul Metropolis, publicul din România are șansa întâlnirii cu el. Édouard Louis este invitat la București, la Teatrul Metropolis, la spectacolul pus în scenă de Andrei Măjeri, după romanul său, „Cine l-a ucis pe tata?”, urmând ca la final să participe la un dialog cu Mihaela Michailov, la care spectatorii sunt invitați să ia parte.
Care e drumul de la o copilărie teribilă, petrecută undeva în zona de nord a Franței, într-o familie de muncitori, în care expunerea la abuz a fost regula, până la o poveste de succes, în inima Parisului, printre scriitorii în vogă și cu un prim roman vândut în peste 300 de mii de exemplare doar în primul an? Cât de complicat a fost drumul? Destul de greu cât povestea să poată începe așa: „Am 26 de ani și câteva luni; majoritatea oamenilor ar spune că am viața în față, că sunt la început de drum, dar eu, de mult timp, trăiesc cu sentimentul că am trăit prea mult; îmi imaginez că de-aici și dorința atât de profundă de a scrie, ca să repar cumva trecutul prin scris și, presupun, ca să mă eliberez de el, sau, poate, dimpotrivă, trecutul e atât de puternic ancorat în mine acum, încât nu pot să nu vorbesc despre el în orice moment, cu orice ocazie; poate că, de fapt, el a câștigat și, în timp ce eu cred că mă eliberez de el, în fond nu fac decât să-i susțin existența și ascendența asupra vieții mele, poate că, de fapt, sunt prins în capcană – cine știe?!”
Fragmentul face parte din romanul autobiografic „Changer: methode”, apărut în 2021, la editura Seuil, și care s-a bucurat de un succes enorm. Este romanul în care Édouard Louis scrie despre propria metamorfoză. Despre cum băiatul crescut în Hallencourt, de lângă Abbeville, în nordul sărac al Franței, ajunge să se transforme în scriitorul discutat și apreciat de azi. Despre transformările pe care a simțit nevoia să le opereze asupra propriei persoane, de la dantură la tunsoare și de la mers la accent, în așa fel încât în el să nu mai rămână nimic din Eddie Bellegueule și să devină cine este astăzi: Édouard Louis. Un bărbat alcătuit din traume și răni, dintr-o copilărie chinuită și dureroasă, trăită într-o familie în care nimeni n-a înțeles nimic din el și nici nu s-a străduit s-o facă, lângă un tată violent și o mamă care i-a absorbit la rândul ei violența, lângă un frate alcoolic și violent la rândul lui; într-o societate în care libertatea de a fi cine ești nu a existat nici măcar în teorie, într-o lume unde părea condamnat la o viață similară celei pe care o trăiau bărbații din jur, condamnat să lucreze într-o fabrică unde, asemenea tatălui său să se poată accidenta; condamnat să nu-și deschidă niciodată aripile, să nu atingă niciodată acel substrat de frumusețe și de profunzime care exista în el. Din fericire… evadează din această existență. Și toată literatura lui se hrănește din aceste traume, din această lume lăsată în urmă, dar care trăiește în el, iar scriitura lui, simplă, puternică, vie, nu are nimic artificial și nimic siropos-romanțat. E ca o lamă ascuțită, care te pune față în față cu propriile lașități.
„Adevărul unui text se află în însăși creația lui. Nu contează cum anume acest adevăr iese în cele din urmă la suprafață”, declară Édouard Louis într-un interviu publicat de The Guardian. „Există acum în Franța acest gen numit autoficțiune, așa cum este descrisă, spre exemplu, opera lui Annie Ernaux. Adevărul emoțional este cu mult mai important decât faptele în sine. Asta îți propui tu, ca scriitor, și aici se află și riscul, pentru că e înspăimântător ce poți descoperi despre tine. Dar n-ai de ales.”
Pe acest tărâm al autoficțiunii și-a construit Édouard Louis literatura care se bucură de un mare impact tocmai pentru că are acest caracter urgent, tocmai pentru că pune probleme extrem de la modă, probleme care sunt puternic exploatate în mediul artistic și cultural al acestui moment. Édouard Louis, un tânăr queer, a crescut și s-a dezvoltat într-un mediu profund tradiționalist, a suportat ani întregi un bullying traumatizant în familie, în școală, în societate. Era prea efeminat, se diferenția de acea masculinitate sufocantă și toxică reprezentativă pentru lumea acelui sătuc unde a crescut, și-a văzut tatăl abrutizat chinuind-o pe mama lui, și-a văzut mama abrutizată de suferință și, din victimă, devenind ea însăși o apărătoare a acelor valori care o transformau în victimă. A fost nevoit să cerșească uneori mâncare, atunci când mama lui nu mai avea ce să pună pe masă, și-a văzut fratele alcoolic și violent, murind mult prea devreme. Și-a văzut tatăl transformat într-o legumă, în urma unui accident la fabrică, a trăit rușinea de a fi rușinea părinților lui, pentru că era diferit, iar apoi a reușit să se salveze, să plece din acel loc și să studieze. Dar nici aici lucrurile umilitoare nu s-au oprit. A fost nevoit să ofere inclusiv servicii sexuale, ca să se întrețină, unor bărbați bogați și mult mai în vârstă. La 20 de ani, cunoștea unghere ale vieții pe care cei mai mulți nu ajung să le descopere niciodată și pendulase între diverse clase sociale. Cunoștea sărăcia lucie din locul de unde provenea, cu toate schimbările pe care le aduce ea în oameni, și descoperea acum opulența unei alte clase sociale, cu toate schimbările pe care le aduce ea în oameni… În fond, aici se află valoarea scriiturii lui Édouard Louis, în felul cum analizează ceea ce mediul social și politic determină în ființa umană. Pentru că unul dintre lucrurile pe care declară că și le-a propus prin literatura lui este „să exploreze felul în care violența nu este imputabilă indivizilor, nu este responsabilitatea unui individ anume, ci este cel mai adesea rezultatul unui context. Acesta este unul dintre cele mai importante mesaje pe care vrea să le transmită prin scriitura lui.
Cele cinci romane, din care trei sunt traduse în română, „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, „Istoria violenței” și „Cine l-a ucis pe tata?”, lor adăugându-li-se „Combats et métamorphoses d’une femme” și „Changer: methode”, au toate în centru un personaj sau un episod care l-au marcat într-un fel sau altul.
„Cărțile pot fi drăguțe și burgheze”, spune el. „Poți să stai pe canapea cu o ceașcă de ceai, te poți opri, poți să redeschizi apoi cartea… Ei bine, eu nu vreau asta. Eu nu vreau ca această carte să fie una burgheză, vreau să fie o carte din care nu poți ieși”, spunea el despre „Combats et métamorphoses d’une femme”, o carte unde vorbește despre mama lui, dar, în fond, sunt cuvinte care se pot aplica oricăruia dintre textele lui. Urgența. Nevoia de a trezi conștiințe, de a nu rămâne călduț. De a provoca un cutremur. „Mi-am dorit ca oamenii să înțeleagă la ce tip de violență a fost supusă mama de către societate și în ce măsură această violență a distrus-o.”
Și, la un alt nivel, romanul „Cine l-a ucis pe tata?”, care se bucură de o punere în scenă și în România, la Teatrul Metropolis, în regia lui Andrei Măjeri, după o dramatizare semnată de Mihaela Michailov, vorbește tot despre violență…, având în mijloc figura tatălui, bărbatul distrus de societate și care continuă, la rândul lui, această serie a distrugerilor. Soția, familia, copiii… cu toții se află în umbra masculinității lui toxice, pe care societatea i-a indus-o, așa cum o arată scriitura lui Édouard Louis.
„Cine l-a ucis pe tata?”, Teatrul Metropolis, regia Andrei Măjeri. Foto: Andrei Gîndac
„O odisee înapoi în copilăria mea”, așa își descrie autorul acest roman, „Cine l-a ucis pe tata?”. O poveste în care intimitatea și politica se amestecă într-o asemenea măsură, încât autorul va face din asta un statement: „Toată scriitura mea e politică, la fel și viața mea”, așa cum o spune în interviul acordat The Guardian. Desigur că în lumina acestei afirmații toată componenta care ține de intimitate capătă o altă valoare și un alt sens. „Într-un fel, este un roman politic”, spune el, „dar pe de altă parte, este extrem de intim, pentru că încerc să arăt cum deciziile luate de guvernanți îi afectează tatălui meu corpul. O decizie luată de Jacques Chirac sau de Emmanuel Macron de a nu mai compensa medicamentele luate de tatăl meu este ceva la fel de intim pentru el ca primul lui sărut”, spune Louis în The Guardian. Dacă această afirmație e una care vi se pare dură, mergeți la Teatrul Metropolis să vedeți spectacolul pus în scenă la sala mică și veți putea analiza lucrurile și dintr-o altă perspectivă, pentru că teatrul oferă întotdeauna o altă perspectivă. De altfel, deloc întâmplător, scrierile lui au fost tentante și pentru scenă, iar mari creatori de la Thomas Ostermeier la Milo Rau au fost interesați de literatura lui, el însuși urcând pe scenă în „Cine l-a ucis pe tata?”.
Dacă a-ți dezvălui viața pe bucăți, fie și prin autoficțiune, este o formă de expunere a intimității dusă la extrem, asta e discutat și discutabil. Justificarea este exact în mesajul pe care vrea să-l transmită prin această expunere excesivă a traumelor, a rănilor, a vieții oamenilor din jur. Louis își vede literatura ca pe o armă politică, prin care să-i facă pe oameni să se schimbe și să lupte împotriva nedreptății. Și… deplânge recenta încercare de depolitizare a culturii și faptul că artiștii și scriitorii sunt încurajați să stea departe de politică. E o greșeală, crede el. Și e evident că fiecare rând pe care-l scrie are în spate acest scop.
Revizitarea copilăriei și atingerea fiecărui nerv dureros par să fie pentru el, ajuns acum de partea cealaltă a baricadei, în lumea burgheziei franceze, un scop și un sens. „Acum, când descopăr burghezia, sunt absolut oripilat și nu vreau să fiu ca ei. În mine, ei au construit o armă împotriva lor înșiși.” Când dezertezi din clasa ta socială, poți vedea ambele fețe ale lumii, spune el, și astfel poți descoperi contrastele dintre cele două tipuri de viață.
Însingurat și negăsindu-și cu adevărat locul nici în lumea din care a plecat, nici în cea în care a intrat, Édouard Louis își trăiește exilul din ambele lumi, scriind despre sine și augmentând până la a obține un roman diverse episoade din existența lui. A fost copilăria în „Sfârșitul lui Eddy Bellegueule”, apoi a fost momentul violului, într-o noapte de Crăciun, în „Istoria violenței”, apoi o scrisoare lungă către tata, în „Cine l-a ucis pe tata?”, urmată de poveste care o are în centru pe mama „Combats et métamorphoses d’une femme”, unde superba explicație e că, descoperind o fotografie din tinerețea ei, în care râdea și avea lumină în ochi, a vrut să înțeleagă ce anume a făcut să i se stingă lumina și a transformat-o în femeia întunecată care i-a dominat copilăria; și apoi, „Changer: methode” în care își analizează traseul și transformarea în bărbatul care este azi, urmând ca în această primăvară să apară un roman despre fratele lui alcoolic.
Să-ți transformi viața, existența, traumele, suferința, în monedă de schimb, să-ți transformi intimitatea în armă de luptă… E prea mult? E prea puțin? Răspunsul se află în cărțile lui. Să-ți schimbi clasa socială nu e niciodată ușor și nu garantează fericirea spune el, afirmând în același timp că marele dușman e capitalismul. Pendulând între diverse clase sociale Louis poate spune la 31 de ani că această formă de evadare îți poate distruge autenticitatea și că te transformă într-o altă minoritate… În fond, este drama inadaptatului, care, de-a lungul istoriei a cunoscut diverse forme. Și o surprinde atât de frumos și de subtil într-un interviu din Independent în care vorbește despre felul cum a descoperit literatura și puterea ei când a citit „Harry Potter”. „A fost una dintre cărțile care mi-au salvat viața”, spune el și consideră că e mult mai bună decât multe cărți pe care le încadrăm la „literatura serioasă”. „La fel ca Harry Potter, și eu mă simțeam rupt de lumea în care trăiam…”
