Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.
Un articol de Monica Andrei|9 mai 2014
Elvira Popescu (Popesco) (n. 10 mai 1894- d. 10 noiembrie 1993) s-a născut la Bucureşti şi a decedat la Paris. Unchiul ei, actorul Nicolescu, i-a dat primele lecţii de teatru. Atrasă de mirajul scenei, reuşeşte la admiterea de la Conservatorul de Artă Dramatică, unde i-a avut profesori la clasă pe Aristizza Romanescu şi C. I. Nottara.
Debutează în 1910, înlocuind o actriţă care se îmbolnăvise subit. Înlocuirea îi deschide drumul spre o carieră strălucitoare.
Este angajată la Teatrul Naţional din Bucureşti. În 1919, preia conducerea Teatrului Excelsior, iar între 1921 -1923 conduce Teatrul Mic alături de Iancovescu. La conducerea teatrului, Elvira Popescu e un fenomen. Ştie să gospodărească timpul, banii, se impune în faţa celor maturi.
Optează pentru un repertoriu format din piese bulevardiere franceze. Ca actriţă, atunci când apare pe scenă, un fluid magnetic străbate sala. La final aplauzele furtunoase se opresc greu.
„Este o imagine, aproape ca un vis, pe care o păstrez despre Elvira Popescu din anii de când eram încă la Conservator. Într-o zi de iarnă însorită, am ieşit de la şcoală, şi trecând prin Piaţa Palatului, acoperită cu un covor de zăpadă, am rămas pironită pe loc, privind la un splendid tablou.
În faţa mea, în mijlocul acelei vaste pieţe, stătea pe loc, privind departe, o femeie înaltă, blondă de o strălucitoare fumuseţe. Trupul ei zvelt era înfăşurat într-o haină de blană scumpă, lungă până în pământ.
Pe cap, o pălărie cu boruri late îi umbrea ochii, nu mari, dar sclipind bucuria vieţii. Ţinea în amândouă braţele un imens buchet de trandafiri roşii“, scria actriţa Leny Caler, în „Amintirile ei“.
„Am resimţit, de multe ori, mai târziu, emoţia estetică pe care mi-a dat-o această apariţie, privind pânzele marilor pictori în muzeele pe care le-am frecventat în multele mele călătorii. Impresionată de acea arătare în mijlocul peisajului de iarnă, am povestit colegilor mei de la Conservator întâmplarea şi am aflat că acea minuantă apariţie era Elvira Popescu care tocmai înfiinţase Teatrul Mic într-o clădire în Piaţa Palatului, în asociaţie cu Iancovescu şi cu profesorul nostru Mihalescu“, îşi amintea Leny Caler.
Leny Caler a văzut-o, apoi, în câteva spectacole: „Culcuşul miresei“, „Şcoala cocotelor“, „Triunghiul“ în care a admirat vocea ei cristalină, temperamentul vulcanic, eleganţa vestimentară. Într-un turneu pe care l-a avut la Paris, cu spectacolul „Patima roşie“, de Mihail Sorbul, Elvira Popescu a fost remarcată de un dramaturg francez.
Louis Verneuil scria farse bulevardiere, fiind foarte cunoscut în Franţa, când a întâlnit-o pe actriţa de origine română Elvira Popescu. Dramaturgul profită de faptul că francezii nu sunt aşi în materie de cunoştinţe geografice (unii nu ştiau bine unde este Polonia pe harta Europei) şi scrie un text în care o distribuie pe actriţă în rolul Soniei, o verişoară ce venea de la Varşovia la Paris şi care vorbea franceza cu accent străin.
Elvira Popescu va juca acest rol pe marile scene din Paris, având un succes uluitor, în spectacolul care trece de 1.000 reprezentaţii. A fost rolul vieţii ei.
Fernandel şi Elvira Popescu
„Am asistat la spectacolul «Ma cuisine de Varsovie»“, va scrie peste ani Leny Caller, „am văzut publicul francez în extaz, urmărind fermecat jocul, inventivitatea comică, temperamentul şi încântătorul ei accent, atât de pitoresc.
Deodată, de pe scenă, am văzut-o vorbind româneşte. «Cum îţi place Călăriţă? (aşa o alinta Elvira Popescu pe Leny Caler). Băga-i-aş în mă-sa de franţuji! I-am dat gata, ce zici?».
Am îngheţat, în primul moment gândind că francezii din sală nu ştiau ce zicea. Credeau că vorbeşte în poloneză, iar francezii au început să aplaude.“
„Juca de câţiva ani la Paris. Cucerise oamenii de teatru, critica, publicul francez. Dorul de casă o aducea pe Elvira Popescu la Bucureşti de câte ori avea ocazia. Într-o seară, pe când eram în scenă cu Iancovescu, jucam într-o piesă de Sacha Guitry, a apărut în fundul sălii, la Teatrul Mic, mai frumoasă şi elegantă ca oricând.
Iancovescu o vede, nu mai poate juca, se opreşte şi începe să aplaude. S-a asociat tot publicul. Au urmat o serie de spectacole cu sala arhiplină, pentru că Elvira Popescu era nume de afiş“, mai povestea Leny Caler.
Elvira Popescu: din cartierul bucureştean în vila de la Paris
Juca în spectacolul „Adriana cu orice preţ“ la Teatrul Mic. Obligată să se întoarcă la Paris, hotărăşte cu Iancovescu să fie dublată de actriţa Leny Caler. Îi oferă toate rochiile. Sunt prea mari pentru Leny, dar croitoresele fac modificări, apoi bijuteriile necesare, şi-i arată cum să joace. Îi trimite flori, felicitări şi sărutări de la Paris.
Actorul N. Niculescu-Buzău îşi aminteşte că în 1928 a venit în ţară cu Louis Verneuil. Dramaturgul francez a jucat alături de actriţă în „Adriana cu orice preţ“, ea în rol principal, iar el în rol secundar. El învăţase replicile în limba română, repetând formula ca la Paris şi scoţând efectele Elvirei ca la Paris, când juca cu accent.
„Ţin minte că aveam o scenă când jucam cu Verneuil. Eu am făcut o pauză, – pauzele sunt necesare când vrei să subliniezi ceva ce te roade pe dinăuntru sau când vrei să dai mai multă însemnătate cuvintelor ce vor urma -, dar Verneuil a crezut că uitasem rolul. Atunci s-a apropiat de mine şi mi-a suflat în franţuzeşte replica, deşi eu o ştiam, însă nu ştiam limba franceză.
La final, când Verneuil era în culise, Elvira, care urmărise cum se descurcase, l-a luat în primire şi i-a zis câteva… dar româneşte, aşa că, el n-a înţeles o boabă. Stagiunea următoare am jucat toţi la Iancovescu. Comedia s-a reluat, dar cu Leny Caler, care avea un mare farmec, un amestec de ingenuitate şi agerime, era o actriţă plină de nerv şi foarte sprinţară“, povestea N. Niculescu Buzău în „Suveniruri teatrale”.
Fiica unor oameni simpli, crescută într-un cartier bucureştean, Elvira Popescu devine actriţa triumfătoare pe malurile Senei. Prin vila luxoasă din Paris, unde locuia, au trecut actori celebri, ziarişti, diplomaţi şi prinţi. În toată şederea la Paris, actriţa Leny Caler locuieşte la Elvira, care o prezenta invitaţilordrept „sora mai mică de la Bucharest – la capitale de mon magnifique pays”.
Elvira Popescu, alături de Fernandel
„Am revăzut-o mai târziu, la Paris. Am fost un timp în preajma ei trăind o existenţă de vis“, scria Leny Caler, „cu generozitatea ei cunoscută m-a îmbrăcat din cap până în picioare, făcându-mi daruri. Elvira aducea şi în viaţa ei particulară neîntrecutul ei farmec, temperamentul exploziv, fermecătoarele înjurături româneşti, răsfăţul şi eleganţa ei. Eram cuceriţi toţi de frumuseţea ei de zâmbetul ei fermecător”.
În 1929 domnea în teatrul bulevardier alături de Sacha Guitry, Rainu, Victor Boucher, Huguette Duflos şi Gagy Morlay. Juca pe scenele teatrelor: “Nouveautes”, Teatrul “Antoine”, Comedia Franceză din Paris.
„Elvira Popescu iradiază în jurul ei o viaţă extraordinară, antrenantă, cvasimagnetică. E una dintre rarele artiste care posedă un întreg registru, fiind capabilă să treacă cu uşurinţă şi promptitudine de la burlesc la cochetărie, de la cochetărie la sentiment şi de la sentiment la pateticul cel mai violent”, scria Gabriel Boissy – “Comoedia”, 6 oct. 1932.
Elvira Popescu a jucat alături de Alain Delon în film
Debutează în film în 1923, în România, cu un rol în filmul mut „Ţigăncuşa din iatac”, realizat cu mijloacele modeste de atunci. Insuccesul a descurajat-o pentru multă vreme, deşi avea toate datele pentru o actriţă de film.
În anii ‘30 la Paris, era deja o stea de cinema. A interpretat roluri în 26 de filme. Când apare sonorul, Louis Verneuil scrie scenarii de film de ficţiune pentru ea. “Verişoara din Varşovia” devine film în 1931. Urmează “Austerlitz” (1959) în regia lui Abel Gany apoi “Plain de Soleil” (În plin soare), în regia lui René Clément (1961), unde joacă alături de Alain Delon. (Revista Cinema nr. 5/1966)
În ciuda anilor care trec, Elvira Popescu rămâne fermecătoare şi sclipitoare. În 1952 înfiinţează cu H. de Malet Théatre de Paris şi Théâtre Marigny iar în 1956 organizează turnee celebre cu France – Monde Production.
La o vârstă foarte înaintată, fără să-şi piardă farmecul, a continuat să ţină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de lumea literară, artistică, financiară şi politică a Parisului.
André Roussin, Guy de Rotschild, Pierre Cardin, precum şi foştii preşedinţi ai Franţei Jaxques Chirac şi Valéry Giscard d’Estaing se numărau printre cei care o vizitau, o priveau şi o ascultau fermecaţi.
A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale statului francez.
Astăzi, cinematograful de la Institutul Francez din Bucureşti îi poartă numele.
