Librăria Humanitas de la Cişmigiu găzduieşte marţi, 4 februarie, de la ora 19.00, dezbaterea prilejuită de apariţia cărţii „Epoca întunecării. Cum a distrus creştinismul lumea clasică” (Editura Humanitas), de Catherine Nixey, din care vă propunem un fragment în avanpremieră.
Un articol de Liliana Matei|3 februarie 2020
„Vreme îndelungată, istoria distrugerilor provocate de fanatismul creștinilor din primele veacuri a fost ocultată cu bună-știință.” Catherine Nixey ne spune această poveste a nimicirii lumii clasice, într-o carte care a stârnit o furtună de polemici.
Epoca întunecării ne poartă într-o călătorie de jur împrejurul Mediteranei, de la Roma la Alexandria și din deșerturile Siriei până la Atena, demontând o tradiție plină de stereotipuri și prejudecăți care îi prezintă pe creștini drept victime ale persecuțiilor păgâne. Mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci, dărâmarea Templului lui Serapis din Alexandria, distrugerea Palmyrei, uciderea cu sălbăticie a Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor creștini, controlul totalitar asupra vieții private, interzicerea filozofiei, misoginia, intoleranța și ura față de ceilalți sunt ipostazele mai puțin cunoscute ale primelor secole de creștinism.
Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times
„Cu un curaj ieșit din comun, Catherine Nixey reușește să facă lumină în povestea tristă a intoleranței religioase.“ – The New York Times
Fragment
Orice încercare de a scrie istorie antică este înțesată de dificultăți. Hilary Mantel a spus odată că „istoria nu este trecutul, ci ceea ce rămâne în ciur după ce veacurile au trecut prin el“. Dar Antichitatea târzie ne oferă cele mai fine firimituri. De aceea, puținul care rămâne a fost vehement contestat cu argumente serioase de mulți savanți de a lungul veacurilor. Ceva simplu de felul unui edict poate atrage ani întregi de controverse între cei care îl consideră autentic și cei care l retrogradează la statutul de simplă scrisoare. Am discutat câteva aspecte controversate ale perioadei, dar nu pe fiecare în parte; ar fi fost imposibil, ca să nu mai spun că rezultatul ar fi fost de necitit.
Ceea ce rămâne – controversat sau nu – ar trebui tratat cu multă grijă. Cum se întâmplă cu toți autorii antici, și scriitorii pe care îi citez au perspective limitate și intenții proprii. Când Sfântul Ioan Crisostom observa cu satisfacție că scrierile grecilor au fost nimicite, el dădea glas mai mult unei năzuințe decât unui fapt. Când biograful Sfântului Martin scria, plin de ardoare, cum Martin a dat pradă focului și a distrus templele din toată Galia, țelul său era mai puțin de a istorisi, cât de a inspira. Astăzi numim aceste lucruri simplă propagandă. Orice afirmație a acestor autori poate fi pusă în discuție, fiecare scriitor pe care îl citez este supus greșelii. Ei au fost, pe scurt, umani și ar trebui să îi citim cu grijă. Dar trebuie totuși să îi citim, deoarece istorisirile lor merită spuse.
Narațiunea mea începe în Egipt, cam pe vremea nașterii monahismului, apoi se mută la Roma, cam pe când noua religie își făcea apariția acolo. Călătorim apoi prin nordul Turciei, în Bitinia, unde a fost scris primul document despre creștini întocmit de un necreștin. Vom merge apoi la Alexandria, în Egipt, unde a avut loc una dintre cele mai îngrozitoare pângăriri; vom străbate apoi deșerturile Siriei, unde își făceau veacul câteva dintre cele mai bizare personaje din cartea de față: călugări care, pentru dragostea lui Dumnezeu, își trăiau întreaga viață cocoțați pe stâlpi, prin copaci sau în cuști. Vom călători, în sfârșit, la Atena, orașul unde, se poate spune, a început cu adevărat filozofia occidentală și tot aici și a găsit sfârșitul, în 529.
Distrugerile consemnate în această carte sunt imense și, cu toate acestea, au fost uitate de lumea modernă. Unul dintre cei mai influenți istorici ai Bisericii a descris clipa când creștinismul a preluat controlul ca momentul când orice asuprire a încetat, o vreme când „oamenii care odinioară nu cutezau să se privească se salutau acum cu chipuri surâzătoare și ochi strălucitori“. Istoricii ulteriori s au alăturat, în armonie, acestui cor. De ce să nu fi fost romanii fericiți să se convertească? Aceștia erau, continuă argumentul, oameni raționali și nu crezuseră niciodată câtuși de puțin în propria religie, cu alte cuvinte în reprobabilul Priap și în dezmățata Veneră. Nu, continuă argumentul, romanii erau creștini în așteptare, pregătiţi şi dornici să se lepede de absurdele și confuzele ritualuri politeiste de îndată ce o religie rațională (a se citi „monoteistă“) ar fi apărut la orizont. După cum a observat și Samuel Johnson, plin de miez, ca de obicei: „Păgânii au fost convertiți ușor pentru că nu aveau ceva la care să renunțe.“
Dar el greșea. Mulți, firește, s au convertit cu bucurie la creștinism, însă mulți nu au făcut o. Numeroşi romani și greci nu se bucurau deloc când vedeau cum libertatea lor religioasă devine tot mai mică, cărțile le sunt arse, templele nimicite și statuile străvechi sfărâmate de niște huligani înarmați cu ciocane. Această carte le spune povestea. E o carte care deplânge, fără inhibiţii, cea mai însemnată distrugere a unor opere de artă pe care a cunoscut o vreodată istoria omenirii. Este o carte despre tragedia din spatele „triumfului“ creștinismului.
