Când s-a stins cel mai mare scriitor rus, cenzura lucra de zor, „dar sentimentele poporului rus nu puteau fi înăbuşite”, notează americanul Jay Parini în ultimele pagini din cunoscutul roman „Ultima gară”.
Un articol de Dana Ionescu|23 septembrie 2021
Povestită de un Valentin Bulgakov închipuit de Jay Parini, plecarea din lume a celui care a scris „Război și pace” are proporții cosmice. În 1910, când a murit Lev Tolstoi, lumea s-a oprit în loc. „Oamenii plângeau pe străzi fără să se oprească. Teatrele din Moscova și Sankt-Petersburg se închiseseră, iar profesorii universitari refuzau să-și țină cursurile”, notează același Bulgakov, ultimul secretar al scriitorului, în încheierea romanului amintit.
1910 rămâne o cifră de fapt neînțeleasă în existența genialului scriitor rus, ca o zonă necunoscută, misterioasă, în care nu ai acces. O arată și filmul lui Michael Hoffman din 2009, cu un scenariu bazat pe romanul lui Jay Parini, dar o arată în primul rând jurnalul lui Tolstoi însuși, fără îndoială una dintre capodoperele lui și una dintre cele mai tulburătoare scrieri din istoria memorialisticii. Revizitat de cititorul grăbit din secolul XXI, intimidantul jurnal ascunde între multele lui pagini straniul an 1910 și „ultima gară”. O întoarcere în 1910, așa cum se desenează el aici, ne dezvăluie episoade dintr-o zbatere cu un deznodământ încă neînțeles.
O „lume încurcată, complicată, dementă și rea”
17 mai 1910. „(…) Dimineața devreme, ba nu, ieri noapte, m-am trezit și mi-am notat un sentiment nou și foarte puternic:
1.)Pentru prima oară am simțit acut caracterul întâmplător al întregii acestei lumi. De ce trăiesc eu, un om atât de senin, simplu, rațional, bun, în această lume încurcată, complicată, dementă și rea? De ce?
2.)(Despre judecată.) Măcar de-ar înțelege acești nefericiți răufăcători, tâmpiți, grosolani, mulțumiți de sine, măcar de-ar înțelege ceea ce fac atunci când stau în mundirele lor în fața meselor acoperite cu postav verde și repetă, și explică cu emfază cuvinte fără sens, tipărite în cărți ticăloase, care fac omenirea de rușine; măcar de-ar înțelege că ceea ce numesc ei legi este o batjocură grosolană la adresa legilor veșnice, înscrise în inimile tuturor oamenilor! Au trimis la ocnă, pentru profanare, oameni care fără vreo rea-voință au împușcat niște păsări într-un loc care se cheamă biserică, iar ei săvârșesc lucrul acesta fără încetare, trăiesc în profanarea a ceea ce e cel mai sfânt în lume: viața omenească. Țarul își învață copilașul nevinovat să omoare. Și toate astea le fac creștinii. A fugit un soldat care nu crea să facă armata pentru că nu are nevoie de așa ceva. Vai, cât ar fi de necesar și cât aș dori să scriu ceva pe tema aceasta.”
„Nimic nu e bun”
29 septembrie 1910. „(…) Sunt acum într-o dispoziție proastă; nimic nu e bun, totul mă chinuie, nimic nu e așa cum aș fi dorit. Și iată, îmi dau seama că viața mea constă în a mă elibera de ceea ce mă ascunde de mine însămi, și imediat se schimbă totul. Tot ce mă chinuia mi se pare un fleac, ceva ce nu merită atenție, și îmi apare acum în față conținutul vieții și ceea ce-i conferă ei bucurie. N-ai decât să iei. Și, în loc de ciudă, o liniștită reorientare spre mine însumi, și ceea ce mă chinuie devine un material de prelucrat. Iar această prelucrare e oricând posibilă și-ți aduce totdeauna cea mai deplină bucurie a vieții.”
„Să nu faci prostii”
6 octombrie 1910. „M-am trezit mai vioi, nu foarte slăbit, m-am plimbat. Am notat câte ceva. Sașa va transcrie. Acum să notez:
1.)Plimbându-mă, am simțit deosebite de limpede, de acut, viața vițeilor, a oilor, a cârtițelor, a copacilor; fiecare, prinzând într-un fel sau altul rădăcini, își face treaba – dă în timpul verii mlădițe, sămânța -, brăduți, ghinda s-a transformat în copac, în stejărel, și cresc și vor ajunge centenari, și din ei, alții noi; și tot așa oile, sobolii, oamenii. Și s-a petrecut lucrul acesta într-un număr infinit de ani și se va mai petrece un timp, la fel de infinit, și se va petrece și în Africa, și în India, și în Australia, și pe fiecare bucățică a globului pământesc. Dar și globuri din acestea există mii, milioane. Și atunci când înțelegi limpede acest lucru, cât de ridicole devin discuțiile despre măreția a ceva omenesc sau chiar a omului însuși! Dintre ființele pe care le știm, da, omul e mai presus decât celelalte, dar, după cum nenumărate ființe inferioare, pe care le cunoaștem parțial, sunt mai prejos de om, la fel trebuie să existe și în sus o infinitate de ființe superioare, pe care nu le cunoaștem, pentru că nu le putem cunoaște. Și, într-o asemenea situație a omului, să vorbești despre o anume măreție a lui a ridicol. Singurul lucru pe care poți să ți-l dorești ca om e doar să nu faci prostii. Da, numai atât.”
