Unul din motivele pentru care Festivalul Internaţional de Teatru Interferenţe de la Cluj (desfăşurat o dată la doi ani şi ajuns acum la a şasea ediţie) a devenit un eveniment respectat şi aşteptat este faptul că prilejuieşte spectacole, întâlniri şi discuţii excepţionale atât cu nume celebre ale teatrului cât şi cu creatori tineri.
Un articol de Cristina Enescu Aky|3 decembrie 2018
Printre invitații a căror faimă a precedat cu mult timp prezentarea spectacolului Elvira/ Elvire Jouvet 40 la Interferențe s-a numărat Piccolo Teatro di Milano. Primul teatru permanent din Italia, Piccolo Teatro di Milano există din 1947 și i-a avut printre fondatori pe impresarul teatral Paolo Grassi și actorul și regizorul Giorgio Strehler. Este membru fondator al Uniunii Teatrelor din Europa (al cărei președinte actual este Tompa Gabor, directorul Interferențelor și al Teaturlui Maghiar din Cluj), fiind apreciat drept unul dintre cele mai importante teatre europene.
Ceea ce și-au dorit fondatorii Piccolo Teatro di Milano a fost un teatru anti-elitist, care să vorbească pe limba tuturor despre problemele esențiale ale omului. Spectacolul creat de actorul și regizorul Toni Servillo după cartea Molière et la Comédie classique de Louis Jouvet (celebru actor, regizor și director de teatru francez din prima jumătate a secolului XX) exact acest lucru reușește să îl facă, suprapunând peste contextul concret (lecțiile de teatru) o discuție pasionată despre esența teatrului, autenticitatea spiritului, măștile fiecărui om în societate și față de sine însuși.
Toni Servillo îl joacă pe Profesor, Jouvet însuși. Ca actor, el a devenit cunoscut publicului internațional din filmele La grande bellezza (care a câștigat Oscarul, un Golden Globe și un BAFTA pentru cel mai bun film străin în 2013) și Gomorrah și Il Divo (filme pentru care, în 2008, Servillo a primit de două ori premiul Premiul european pentru cel mai bun actor). Are la activ multe premii și nominalizări pentru cel mai bun actor, dar a semnat și regia mai multor spectacole de teatru și de operă.
Elvira/ Elvire Jouvet 40 se bazează pe cele șapte lecții de teatru pe care marele actor Louis Juvet le-a ținut în timpul ocupației naziste la Conservatorul național de artă dramatică din Paris pentru pupila sa preferată, actrița Claudia, pe baza unui personaj și a unei scene celebre dar (după cum arată spectacolul lui Servillo) prea puțin înțelese: e vorba de Don Giovanni-ul lui Moliere, în mod particular de scena în care dona Elvira, iubita abandonată și inițial orbită de furie a lui Don Giovanni, vine din nou la acesta într-o stare complet diferită: nu doar că l-a iertat și că s-a eliberat de obsesiva și păcătoasa pasiune ce o legase de el, dar vine să îl implore (cu o iubire angelică, purificată) să își schimbe viața păcătoasă și astfel să își salveze sufletul de la pierzanie.
Pe scena solitară a unui teatru, profesorul și eleva lucrează intens, în straturi tot mai adânci, la această scenă clasică de-a lungul unei jumătăți de an. Profesorul o ghidează pe Claudia (Petra Valentini) pas cu pas spre a face cu interpretarea Elvirei ceea ce se spune că Michelangelo ar fi afirmat despre munca sculptării lui David din blocul de marmură: ”E simplu. Doar am începărtat tot ceea ce nu este David.” Apropierea profesorului împreună Claudia de adevărul și esența profundă a Elvirei și a vizitei ei este un vârtej de suflet pus pe tavă, angoase sfâșietoare și multă luptă cu omul din actor și cu actorul din omul Claudia.
Maestrul: ”Caută străzi noi, voci noi, noi puncte de plecare.”
Spectacolul este în primul rând o radiografie pe viu al parcursului evolutiv pe care îl urmează actorul în încercarea de a găsi acea interpretare care e simultan foarte personală și obiectivă, pasională și detașată, copleșitor de emoționantă și totodată lipsită de teatralitate. Însă dilemele cu care se confruntă studenta și profesorul rezonează atât în oamenii de teatru cât și în publicul spectator: ce este autenticitatea, cum știi când ai atins-o și când ai pierdut-o? Care este doza optimă de personalitate a actorului și totodată de depersonalizare care poate crea alchimia magică a unei interpretări care trece scena și atinge sufletele spectatorilor? Cât e mască și cât adevăr în imaginea pe care ne-o creăm fiecare în fața celorlalți? Oare nu jucăm fiecare dintre noi, adesea, un rol chiar și în fața propriei noastre persoane? De câte ori trădează corpul nostru rolul pe care am ales să ni-l construim? Ce e vulnerabilitatea, și ce e puterea interioară care ne duce mai departe când nu mai avem resurse?
Este impresionantă capacitatea celor doi actori de a crea pe scenă ceea ce, de fapt, se întâmplă numai în intimitatea sigură a sălii de repetiții, simplitatea și totodată coerența cu care profesorul explică studentei, sau capacitatea Petrei Valentini de a interpreta iar și iar aceeași scenă însă altfel, într-un crescendo al intensității, limpezimii și autenticității interpretării. Iar intimitatea care se creează cu publicul, devenit adesea partener de dialog interior, este emoționantă.
”Inteligența teatrului e despre a simți, nu despre a înțelege.”
După multe momente intense și adesea de umor al unor mici gesturi și priviri, finalul spectacolului este jucat exclusiv de Istorie, cea reală și dramatică: scena rămâne goală și întunecată, fiind proiectat doar textul care povestește că, după cele șase luni de repetiții ale profesorului cu Claudia din fatidicul an 1940, ea este deconspirată ca evreică și este forțată să părăsească producția la care lucrase atât de intens. Istoria, adesea tragică, poate are ultimul cuvânt asupra vieții fizice, însă în viața teatrului, a artei și a sufletului rămâne imensa, invincibila victorie a acelui moment de revelație când omul, artistul, reușește să se piardă pe sine tocmai pentru a se regăsi, în cuvintele lui Toni Servillo.
”Unii actori nu interpretează rolul, ci se interpretează pe ei înșiși în rol”
Elvira/ Elvire Jouvet 40 s-a încadrat perfect în tema acestei ediții a Festivalului Interferențe, Războiul, nu doar prin prisma unei povești despre cum realitatea absurdă afectează viața oamenilor și arta, dar și din perspectiva conturării luptelor interioare (uneori devastatoare, alteori cu rezultate sublime) ale actorului, ale profesorului, ale omului consumat de o mare pasiune sau suferință (care, uneori, pot fi același lucru). Dincolo de un spectacol pe cât de simplu pus în scenă, pe atât de impresionant și puternic, și o producție care cu siguranță nu a dezmințit celebritatea Piccolo Teatro di Milano, spectacolul regizat și jucat de Toni Servillo alături de Petra Valentini rămâne o experiență teatrală și umană pe care te simți privilegiat să o fi trăit. E genul de spectacol despre care a spune simplist că ți-a plăcut ar fi o nedreptate, și care schimbă ceva în interiorul omului-spectator, îi lasă câteva întrebări încinse și deschide ușa unui dialog interior poate în premieră.
Foto credit: 1 – Piccolo Teatro di Milano. 2,3 – Interferențe/Biro Istvan
