Festivalul George Enescu a tras cortina de final luna trecută, pe 20 septembrie. A fost un tur de forţă pentru melomani şi specialişti în ediţia 22, cu tot atâtea zile, 22, de concerte unu şi unu.
Un articol de Corina Dima|12 octombrie 2015
După ce am alergat aproape zi de zi să primesc ’’poţiunea de magie’’ (’’Magia există’’, spune sloganul), iată că a sosit şi momentul de respiro, un răgaz binemeritat, în care partiturile parcă vor să se ’’aşeze’’, muzica cere să se odihnească. Iau programul şi încep să îl răsfoiesc… Brusc apare întrebarea ’’Ce mi-a plăcut oare cel mai mult?’’ Mă surpinde dorinţa stăruitoare de rememorare sau de trecere în revistă a concertelor în care vreau să punctez, să numesc acele momentele care m-au încărcat cu energie, care m-au bucurat şi cu care am rezonat la unison.
Iar simpla lor rostire nu face decât să le fixeze mai abitir în tarâmul ne-’’uitării’’.
Sunetul a fost plăsmuit în diverse stări – bucurie, lumină, întrebare, duioşie, dor, mirare sau încântare. Alteori sunetul a fost preschimbat în senzaţie vizuală, cu formă, culoare şi mişcare, ce au surprins alte frumuseţi. Sunetul s-a metamorfozat pentru fiecare dintre noi şi a glăsuit pe limba fiecăruia.
Iată momentele speciale din festivalul Enescu pe care le aşez pe un preţios piedestal imaginar personal:
1. Royal Liverpool Symphony Orchestra, dirijor Vasily Petrenko: Simfonia 3 de G. Enescu
O partitură ce ridică multe probleme în execuţie (în sensul tehnic), interpretată însă extraodinar!
O simfonie avangardistă, specială prin conţinut şi formă (construită în 3 părţi, cu cor), căreia am reuşit să îi desluşesc frumuseţea acum, datorită acestei interpretari semnată Liverpool & Petrenko. Ar merita cu vârf şi îndesat această variantă a Simfoniei 3 să fie înregistrată pe un CD/ DVD.
În plus, se pare că simfonia începe să capete notorietate la nivel internaţional deoarece ademeneşte dirijori renumiţi (a generaţiei în ascensiune), iar drumul său începe să se contureze într-un mod promiţător – în 2015 simfonia a fost cântată pentru prima oară pe o scenă londoneză (dirijor V. Jurowski alături de London Philarmonic Orchestra).
Interpretarea Liverpool & Petrenko poate fi comparată din punct de vedere vizual cu o pictură de Salvador Dali, unde descoperi un alt tărâm, plin de fantezie şi de mister, cu întâmplări şi personaje nemaivăzute, o nouă lume.
2. Royal Concertgebouw Orchestra, dirijor Andris Nelsons
Două concerte superbe, pe 19 și 20 septembrie – cu simfonia 7 în Do major de D. Şostakovici, un ’’Daphnis şi Chloe’’ de Ravel şi un bis special (un rafinat şi subtil Debussy ’’Claire du lune’’).
Royal Concertgebouw Orchestra reuşeşte să surprindă, de fiecare dată, cu sunetul său special (foarte clar, cu profunzime) – partidă de coarde, suflători şi percuţie toţi ca unul, unul ca toţi. Omogenitate şi rafinament la superlativ.
Partitura lui Şostakovici a ilustrat parcă o pictură flamandă de secol XVII: cu imagini puternice, detalii şi ritmuri care se întipăresc şi persistă obsesiv în memorie. Calupuri sonore care rămân etalon, repere, în auzul intern.
3. Berliner Philarmoniker, dirijor Simon Rattle
Concert pe data de 3 septembrie: repertoriu de Benjamin Britten – Variaţiunile Frank Bridge şi un colosal Şostakovici, simfonia 4 în do minor.
O partitură destul de rar cântată, Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge, ilustrează personalitatea profesorului lui Britten în cele 10 părţi (integritatea, energia, umorul etc.). Detalii, culori, ansambluri care parcă construiesc, încet şi extrem de minuţios, în nuanţe vesele, un uriaş vitraliu din epoca medievală. Meşteşug şi artă în fiecare detaliu.
4. Murray Perahia – recital de pian la Ateneu pe 5 septembrie, cu lucrări de Haydn, Brahms şi Beethoven.
Cu statura sa modestă, bonomă, ca un profesor îngăduitor şi indulgent de şcoală generală, Perahia crează un univers sonor extrem de sensibil, diafan, cu multă profunzime şi rafinament.
Ca un tablou al unui pictor impresionist: detaliu, irizaţie, nuanţă, parfum, intimitate şi empatie. Pianistul Perahia fascinează, la fiecare apariţie, prin intensitatea şi subtilitatea interpretărilor sale.
5. Mutter’s Virtuosi – Anotimpurile de Vivaldi
Celebra violonistă Anne Sophie Mutter (o apariţie fabuloasă pe scenă, asemănătoare unui star de cinema) a interpretat într-un mod original partitura Anotimpurile (alături de grupul de tineri interpreţi pe care îl coordonează).
Pe scenă artiştii erau extrem de atenţi, receptivi la cel mai mic gest al profesoarei care îi conduce. Fiecare detaliu, ocheadă, înclinare a corpului transmitea ceva iar tinerii decodau şi îşi urmau călăuza, până la cel mai mic detaliu, de respiraţie (la propriu) în frazare. Vibrau împreună cu mentora lor!
Interpretarea a fost precum tablourile lui Van Gogh: culoare şi mister – le-ai văzut de multe ori dar nu te mai saturi să le priveşti, mereu, iar şi iar, parcă mai descoperi un detaliu, o nuanţă, o perspectivă nouă.
6. Elisabeth Leonskaja considerată ’’ultima doamnă a şcolii ruse’’ a susţinut un recital de pian la Ateneu pe 6 septembrie: în program sonate de Schubert şi de Schumann.
O pianistă care îţi transmite atâta forţă şi vitalitate, încât trebuie să fii pregătit să primeşti un aşa tsunami de energie. Ca un tablou de Joan Miro în culori contrastante şi forme geometrice neregulate, situate în opoziţie, care te fascinează şi te invită să îi descoperi tainele.
7. David Garrett – concert vioară de Bruch suţinut de Monte Carlo Philarmonic.
Garett a magnetizat întreaga sala a Ateneului. De la apariţia sa neaşteptată (păr lung, strâns în coadă, inel pe deget, lanţ cu medalion scos peste tricoul negru, care se vede de sub sacou), la interpretarea extrem de sensibilă, plină de empatie. Apoi un bis unde improvizează împreună cu toată orchestra (căreia el îi dă, la scenă deschisă, indicaţiile muzicale, iar partitura se construieşte în faţa tuturor). Miraj, spontaneitate, spectacol. Precum un tablou în mişcare (din lumea balerinelor sau a curselor de cai) semnat de Degas. Urmăreşti fascinat fiecare detaliu şi stai cu sufletul la gură să vezi ce urmează în secunda următoare. Eşti părtaş la surpriză, eşti părtaş la actul creator.
O dată la 2 ani, aştept luna septembrie cu mare nerăbdare – am întâlnire cu un prieten vechi cu care mă înţeleg de minune dar ne vedem foarte rar (locuieşte departe). De fiecare dată deapănăm sumedenie de poveşti, împărtăşim puzderie de întâmplări şi experimentăm lucruri noi. Din cele 22 zile, am reuşit să stăm împreună 16 zile anul acesta. Mi-am încărcat bateriile cu momente extraordinare și sper să îmi ajungă energia acumulată pentru următorii 2 ani.
La (bună şi abia aşteptată) revedere!
FOTO: Vlad Eftenie
