„Planeta Petrila” (din 23 iunie, în cinematografe) este un documentar în egală măsură fantastic şi dureros de adevărat. Tânărul regizor Andrei Dăscălescu a dat – după „Consantin şi Elena” – încă o capodoperă.
Un articol de Andrei Crăciun|22 iunie 2017
Planeta Petrila e o feerie. Un documentar cu mineri care va face săli de cinema pline, în secolul XXI. Aici ne aflăm. Cum am ajuns noi aici?
Ce se întâmplă pe marele ecran? Se întâmplă că Mina Petrila a fost închisă (la sfârșitul lui 2015), dar au existat oameni (aduși în lumină de Ion Barbu, pe care îl știți de caricaturist, deși dumnealui este nu doar un artist, ci un geniu), oameni ziceam, îndeosebi arhitecți, care au luptat pentru a păstra măcar memoria mineritului acolo, în acel sfârșit de Vale.
Ce a făcut Ion Barbu este, pur și simplu, dincolo de cuvinte (chiar și când știi multe cuvinte). Trebuie să vedeți.
El s-a înălțat pe baricadele unui crez cu toată nebunia frumoasă de care e în stare (și e), pentru a mai salva ce mai poate fi salvat din Petrila: amintirea că acolo au trăit și au muncit și au murit mineri.
Am râs în hohote cu Barbu cel din film (cum și cu cel din realitate), fiindcă nu ai cum să nu râzi cu Barbu. E un cavaler al harfei.
Și mai e și minerul Cenușă – un om drept. Da, minerul Cenușă, în fruntea echipei care a scos ultima tonă de cărbune de la Exploatarea Minieră Petrilă, a fost aplaudat până târziu în noapte, în capitala României, la cinematograf, într-o vizionare de gală.
Iar el, Cenușă, a fost, așa cum a remarcat Ion Barbu, primul miner aplaudat sincer în București, de la Mineriadă încoace. Cenușă. Țineți minte numele ăsta.
În Planeta Petrila o să vedeți cum universul – atât de colorat și de liber – din capul lui Barbu a fost pus în slujba Petrilei (care nu e, ca Europa, un continent, ci o lume întreagă – așa cum de mult știa și cel mai mare intelectual român ignorat, I.D. Sîrbu, petrilean și el, sigur că da).
Și o să mai vedeți și opoziția până și la ideea de salvare. De ce? S-ar pierde bani, se știe.
E ceva în imaginile acelei lumi care moare, în valea acelei plângeri, e ceva în lupta don quijotescă a unei mâini de oameni. Și mai e ceva ce nu se spune niciodată în film.
Ceva care explică – totuși – pofta de a rade totul de pe fața pământului. Fierul vechi. Prețul fierului vechi. Patrimoniul industrial al României se vinde la fier vechi. Cine încasează prețul acestei trădări? Nu Barbu, nu Cenușă, și, cu siguranță, nu Petrila.
Mai târziu, când ecourile acestui excepțional documentar vor trece, să vă gândiți la aceste două cuvinte, pe care le las aici în loc de concluzie.
Fier vechi.
Ce a făcut Ion Barbu este, pur și simplu, dincolo de cuvinte (chiar și când știi multe cuvinte). Trebuie să vedeți. El s-a înălțat pe baricadele unui crez cu toată nebunia frumoasă de care e în stare (și e), pentru a mai salva ce mai poate fi salvat din Petrila: amintirea că acolo au trăit și au muncit și au murit mineri.
