Pe 27 ianuarie, unul dintre cei mai importanţi actori din România împlineşte 87 de ani. Pe Florin Piersic îl puteţi vedea pe 30 ianuarie în spectacolul „Străini în noapte” de Eric Assous, regizat de regretatul Radu Beligan şi găzduit de Naţionalul bucureştean.
Un articol de Ziarul Metropolis|26 ianuarie 2023
Văzând această comedie de succes puteți descoperi ceva din personalitatea artistică unică a lui Florin Piersic, actorul atât de popular și atât de important pentru teatrul și filmul românesc din ultima jumătate de secol. Farmecul, duioșia, umorul și sensibilitatea lui se dezvăluie într-o creație remarcabilă. El din spectacol despre aparențe înșelătoare. Lumea lui Pierre, personajul interpretat ca cunoscutul actor, este mult mai nuanțată decât și-ar putea închipui spectatorul la început. Într-un fel, exact ca lumea lui Florin Piersic, spirit jucăuș , care privește cu umor viața. Dragostea de viață predomină și, în timp, a fost foarte importantă atât pentru parcursul profesional, cât și pentru viața de dincolo de profesie.
Mergeți la spectacolele lui Florin Piersic, vedeți și revedeți filmele în care a jucat, citiți-i cartea lansată în decembrie 2022, intitulată „Viața este o poveste”, și veți descoperi un artist devotat publicului și misiunii sale. Până atunci, pentru a-i marca aniversarea în 2023, Ziarul Metropolis vă propune un dialog publicat în revista „Teatrul” în anul 1969, când actorul avea 33 de ani și se bucura deja de aprecierea spectatorilor.
Sunteți, incontestabil, unul dintre favoriții publicului. Credeți, la rândul dumneavoastră, că ați ajuns să cunoașteți pe „omul din sală”, să-i intuiți exigențele, dorințele?
E greu de vorbit despre public ca despre o entitate; există diverse tipuri de sensibilitate, formații intelectuale și structuri sufletești diferite de la un om la celălalt. Nu se pot da definiții; întâlnești întotdeauna reacții surprinzătoare – într-un sens sau în altul.
Ce părere aveți despre atașamentul publicului față de vedetă?
Citesc interviuri în care mulți dintre colegii mei se plâng de indiscreția obositoare a publicului și care își exprimă dorința de a-și proteja viața particulară de zelul neobosit al curioșilor. Îi înțeleg. Nu e foarte comod ca telefonul să sune continuu, ca orice gest să-ți fie înregistrat și comentat, ca permanent să fie apreciate cu ochi critic ultima cămașă cumpărată, femeia pe care o iubești sau culoarea mașinii. Un interes de acest gen este însă stârnit independent de voința actorului. Dacă publicul ajunge să te iubească, implicit te consideră un fel de bun al lui, crede firesc să-ți cunoască și, dacă se poate, să-ți dirijeze viața, să te certe când i se pare că ai greșit și să te bată afectuos pe umăr când „totul e în regulă”. Îi înțeleg, după cum spuneam, pe colegii mei, dar nu le împărtășesc nemulțumirea. Pe mine, contactul, oricât de frecvent, cu cei din jur mă face fericit, faptul că oameni pe care nu-i cunosc mă salută pe stradă îmi zâmbesc sau îmi scriu scrisori îmi dă un sentiment de siguranță.
Acest credit pe care simțiți că vi-l acordă publicul e, totuși, periculos? Nu creează un drum spre comoditate în creație?
Da și nu. Știi că spectatorul „merge cu tine” că vrea să te creadă, dar, în același timp, că e mai exigent cu tine decât cu un actor pe care nu-l cunoaște. Poți simți reacțiile aproape imperceptibile ale sălii, intuiești precis momentul în care ceva nu place. De altfel, scrisorile nu întârzie să te anunțe în modul cel mai sincer când începi să repeți, când rolul a mulțumit sau, dimpotrivă, nu a satisfăcut. Adesea vin și sfaturi: cum trebuia să fii. Tocmai din acest motiv citesc cu deosebită atenție scrisorile ce mi se adresează: ele cuprind uneori sugestii neașteptat de interesante. Răspund, din același motiv, întotdeauna invitațiilor primite de la instituții, școli, fabrici, asociații sportive, din orice localitate ar veni.
Nu vă limitați, așadar, la contactul cu spectatorii, prilejuit de un spectacol…
Relația dinspre scenă cu publicul mi se pare, desigur, esențială. Dar și insuficientă. De fapt, cred că sunt structural un om comunicativ. De-aș fi un „dur”, o persoană închisă, greu abordabilă, aș căpăta, poate, mai multă „greutate” în ochii lumii. N-ar fi, însă, comportamentul meu firesc. Mie îmi place să stau de vorbă, să povestesc, să glumesc. Nu sunt un taciturn. Impenetrabilitatea sfinxului nu mi-e proprie. Am filmat la mare pentru „Mihai Viteazul”. În pauzele în care, istoviți, colegii mei se odihneau, eu nu m-am lăsat mult rugat și m-am fotografiat cu „soldații” din figurație. La întoarcere, în loc să moțăi în tren, gândindu-mă la ale mele – și zău că eram obosit! –, am stat de vorbă tot drumul cu elevii care veneau la București dintr-o tabără de vară. N-am făcut-o doar din amabilitate, mi-a făcut sincer plăcere tovărășia lor.
Cum ai defini cu un cuvânt publicul nostru?
Este, în primul rând, intuitiv. Uneori, și ăsta e poate un defect, e prea politicos. Aș dori să văd o sală care, pur și simplu, să refuze aplauzele atunci când un spectacol e prost.
Asta ar potența valoarea aplauzelor meritate. Dar îngăduie-mi curiozitatea. Un profesor sau un muncitor, alături de multe alte activități, își petrece timpul liber mergând la teatru. Florin Piersic ce face când nu e pe scenă, la filmare sau pe platourile televiziunii?
Merg la teatru. Cred că a vedea cât mai multe spectacole face parte integrantă din profesiunea de actor.
Din stagiunea trecută, ce spectacol ai reținut?
„Nepotul lui Rameau” (spectacol montat de David Esrig la Teatrul L.S. Bulandra din București în 1968 – n. red.). Este o formulă de teatru cu deosebite surse artistice, exemplu al mult doritei îmbinări între valoarea ideatică a textului și capacitățile de evidențiere scenică.
În general te interesează în primul rând textul sau spectacolul?
Actorul încorporând textul. Desigur și munca regizorului, al cărui aport mi se pare esențial.
Despre tendințele teatrului modern, ce părere ai?
Mi se pare foarte important accentul pus în ultimii ani pe vizualismul spectacolului, pe caracterul plastic al mișcării. Decorul excesiv stilizat, însă, fără a-l refuza, eu, personal, nu-l gust.
