Disponibil pe platforma gratuită Cinepub, „Fotografii de familie” (2012), scris şi regizat de Andrei Cohn, este un foarte solid scurtmetraj realizat în estetica realistă. O aparent obişnuită reuniune duminicală de familie degenerează în certuri meschine, asta deşi o dramă ascunsă stă să se întâmple.
Un articol de Ionuţ Mareş|20 noiembrie 2016
Înainte de „Sieranevada”, pare să fi fost „Fotografii de familie”. Un scurtmetraj din 2012 produs de Mandragora, casa de producție coordondată de Anca Puiu, și scris și regizat de Andrei Cohn, care a lansat în 2015 primul său lungmetraj, apreciatul „Acasă la tata”.
„Fotografii de familie” este un film realizat în estetica realistă consacrată în cinematografia română post-2000 de Cristi Puiu (și care l-a influențat și pe Andrei Cohn). Într-o duminică, doi frați (jucați de doi actori care sunt frați și în viața reală, Lucian Ifrim și Gheorghe Ifrim) vin cu soțiile lor (interpretate de Ioana Flora și respectiv Rodica Lazăr) în casa impunătoare a părinților (Valentin Popescu și Mioara Ifrim), pentru a pregăti vânzarea acesteia (din cauză că riscă să fie retrocedată, dar și pentru că toți cam au nevoie de bani).
O foarte bună parte din film, aparatul o urmărește îndeaproape pe fata cuplului Lucian Ifrim – Ioana Flora, Zoe (jucată de Ileana Puiu, fiica soților Anca și Cristi Puiu), în trecerile sale prin camerele casei (inclusiv prin subsol), în timp ce adulții își văd de treburile lor: bunicul și tatăl fetei măsoară locuința, bunica pregăteșe borcane cu zacuscă în bucătărie, în timp ce mama, unchiul și soția acestuia discută în living.
Treptat, apar tot mai multe momente de tensiune care degenerează în certuri meschine, așa cum îi stă bine unei familii adunate la un loc: în special între frați și între membrii celor două cupluri. Asta până când adolescenta dispare temporar, iar toată familia este pe punctul să descopere o dramă până atunci ascunsă de personajul lui Valentin Popescu.
Ca într-o coreografie alertă, aparatul de filmat este mereu în mișcare, trecând, cu o curiozitate firească, de la un personaj la altul, de la o discuție la alta, întărind astfel senzația de real. Camera – iar odată cu ea și spectatorul – devine martor la o reuniune de familie, pusă în scenă cât mai autentic (o autenticitate întărită de excelenta distribuție). O întâlnire a cărei aparentă liniște inițială explodează într-un infern.
Hotărâtoare sunt micile gesturi, reproșurile aruncate cu dezinvoltură, răbufnirile, răfuielile până atunci înăbușite. Dar sensul acestei zbateri familiale în gol, al acestui măcel verbal, este deturnat în final, când totul capătă o încărcătură tragică, asupra căreia spectatorul este lăsat să reflecteze.
Articol apărut și pe blogul lui Ionuț Mareș.